Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În primele luni ale sosirii mele la Paris, în 1987, eram oarecum decis să aplic „metoda Cioran” şi să nu mai scriu niciodată în româneşte, pentru a mă putea impregna total de limba franceză. Este ştiut că Emil Cioran refuza chiar şi să vorbească româneşte, pentru a rupe total legăturile sentimentale şi afective cu o limbă pe care o lăsase geografic în urma sa, limba română, şi pentru a se putea consacra integral vastei operaţiuni de cucerire a noii limbi adoptate, limba franceză.
Mie mi s-a întâmplat însă un lucru ciudat: cu cât am aprofundat mai mult noua limbă adoptivă, cu atât am devenit mai conştient de valenţele extraordinare ale limbii române. Îmi amintesc, de exemplu, de un episod care a avut efectul unei revelaţii: eram într-o librărie din Cartierul Latin şi mi-au căzut privirile asupra unui roman de Dostoievski. Titlul romanului era în franceză, „Humiliés et offensés”, şi în prima clipă am rămas puţin descumpănit: „oare despre ce roman o fi vorba?”, mi-am spus intrigat, pentru că aveam pretenţia că îl citisem pe Dostoievski integral. În clipa următoare însă, mi-am dat seama că era vorba despre romanul „Umiliţi şi obidiţi”.
Or, între titlul românesc şi titlul francez distanţa era enormă, ca de la cer la pământ. Pentru că între cuvântul „offensés”, de origine latină, şi cuvântul „obidiţi”, de origine slavă, era o mare diferenţă evocativă, de poezie, de sensibilitate, de istorie. Mi-am dat atunci seama că fondul de cuvinte slave din limba română reprezintă pentru noi o bogăţie enormă. Există mii de cuvinte cuplu în limba română (gen „eternitate-veşnicie”, „spirit-duh” etc.) care ne dau posibilitatea să jucăm pe două registre, unul ancestral şi altul modern, să producem efecte poetice şi să menţinem o anumită ambiguitate a limbii propice poeziei.
Pentru că limba franceză, în ciuda faptului că a fost prima limbă care a dominat în Europa, a fost deseori criticată pentru o anume rigiditate a ei, şi aceasta chiar de scriitorii francezi. Încă din 1714, Fénélon se plângea că franceza are un vocabular sărac. Tot el deplângea „lipsa de supleţe” a limbii franceze şi o anumită lipsă de ritm a ei. Leopardi spunea în 1823 că limba franceză este cel mai puţin poetică din Europa, iar Lamartine considera că în franceză cuvintele sună „sec, precis, decolorat, ca nişte cifre”. Cioran spunea şi el despre limba franceză că este „o limbă onestă în care nu poţi să trişezi”. De altfel, numeroşi alţi scriitori s-au plâns de prea marea claritate a limbii lui Voltaire. Iar cu puţină vreme în urmă a apărut în Franţa chiar şi o carte în care un profesor universitar repertoriază toate criticile şi toate „răutăţile” care s-au spus despre limba franceză, studiul intitulându-se „Franceza, ultima dintre limbi”.
Mai rămâne însă întrebarea: cum se explică faptul că în această limbă atât de criticată chiar de scriitorii francezi s-au putut scrie atâtea capodopere? „Ei bine, chiar datorită acestor limite ale limbii”, spune un critic literar, Robert Solé. Şi tot el nuanţează, dând următoarea explicaţie: „Marii autori au fost constrânşi să creeze, scriind în franceză, o nouă limbă în interiorul limbii, să producă aur cu ajutorul plumbului”. Şi Cioran declară că noua limbă de adopţie a fost iniţial pentru el „o cămaşă de forţă”, pentru a deveni apoi limba în care s-au forjat cele mai fine aforisme filozofice scrise în epoca modernă în franceză. Un alt scriitor de origine română, care s-a luptat admirabil cu limba franceză şi a creat un univers poetic uluitor, este Gherasim Luca, pe care românii îl cunosc, din păcate, foarte puţin, dar pe care francezii îl consideră drept unul dintre cei mai mari poeţi moderni ai lor.
În ce priveşte propria mea luptă cu limba franceză, ea mi-a adus revelaţia faptului că uneori cu puţine cuvinte poţi spune enorm de multe lucruri. Acest exerciţiu stilistic, de a obţine maximum de efecte cu minimum de mijloace, probabil că nu l-aş fi practicat în limba română. În limba sa maternă, scriitorul este rege, motiv pentru care uneori scrie ca să se afle în treabă şi nu ştie ce vrea să spună.
Într-o limbă de adopţie însă, regele devine brusc cerşetor, învaţă care este valoarea reală a cuvintelor şi începe să le cântărească de 1.000 de ori înainte de a le aşeza într-o frază. Iată un motiv pentru care nu am renunţat niciodată la limba română, deşi am scris în jur de 30 de piese în franceză. Postura de etern cerşetor în faţa unei limbi de adopţie îmi convine, dar când vreau să fiu rege, mă întorc la limba română. Cum să abandonezi o limbă în care au scris Caragiale şi Eminescu? A trebuit să trăiesc departe de România şi să-mi dau seama, printre altele, că Eminescu şi Caragiale nu pot fi traduşi în absolut nici o limbă, ca să apreciez şi mai mult limba română.
Citește pe Antena3.ro
