x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Apariţia

0
Autor: Tudor Octavian 12 Mai 2011 - 18:58
În toată lumea, minutul "timpului probabil" de la sfârşitul "Jurnalelor" şi al "Buletinelor de ştiri" a devenit o chestiune de actorie. O categorie de redactori nedefiniţi, care nu-s nici actori, nici gazetari şi care altfel ar exista în cel mai complet anonimat obţine notorie­ta­te interpretând "artistic" starea vre­mii. E genul de interpretare la fel de potrivit şi pentru cartea de te­lefon, şi pentru mersul trenu­ri­lor, şi pentru orarul farmaciilor de Anul Nou. În această ciudă­ţe­nie a televiziunii nu interesează per­soanele în cauză, fiindcă notorie­tatea se dobândeşte la timpul pro­babil prin repetiţie la ore fixe. In­te­resează să apari. Dacă apari pe micul ecran, înseamnă că eşti. Nu contează ce. Înmulţirea  apari­ţii­lor cere un pic de teatru, reclamă un scenariu, o regie. Şi astfel încep să conteze în spaţiul public şi chiar să genereze reacţii, care la rândul lor încep să însemne ceva, fără ca nimeni să ştie ce, persoane care nu exprimă gândire. Nu e nici bine, nici rău că se întâmplă aşa. Funcţionează legea transformării cantităţii în altă calitate. În fapt, televizorul e un gen de icoană, cu un aport tehnologic de natură să-i diversifice şi să-i mondializeze funcţiile. Icoană în absolut, la care se prosternează şi nu cercetează creştini, musulmani, budişti şi mase de toate credinţele. Într-o zi, am fost oprit de un necunoscut. Cu o mină de om căruia i se întâmplă un lucru deosebit, pe care putea să-l povestească acasă, necunoscutul mi-a zis "V-am văzut la televizor!" Nu mi-a zis "v-­am ascultat ce spuneaţi" sau "v-am urmărit replicile", ci numai "v-am văzut". Ca să scurtez situaţia i-am spus că nu-i un lucru care să merite evalavia lui, că e slujba mea. Apariţiile sunt meseria mea. Când mă duc la studio, mă duc la serviciu. Dintr-o dată, omului i-a căzut faţa. La servici se ducea şi el. Numai că nu mi-a zis "Du-te dracului!" În mintea sa "apariţia" era un fel de premiu, o reuşită socială, un mod de a te ridica din neantul zilei, nu un serviciu şi o leafă. Icoana nu-i un obiect, este o stare de referniţă. În dialogul cu necunoscutul, eu trivia­lizam "apariţia". Prin anii ’50, în cartierul meu s-a stârnit un delir de apariţii ale "Fecioarei cu pruncul" pe ferestrele unui cămin de ucenici. Tehnologic, explicaţia era una banală. În preajma Paş­telui, femeile de servici şterseseră geamurile căminului cu nişte cârpe  îngălate de petrol, iar ploaia, care urmase operaţiunii, le conferea petelor uleioase întinse pe ud virtuţi de imagini. Puteai să vezi orice dar pentru că isteria gene­rală impunea să vezi "Fecioara cu pruncul", asta  vedea tot cartierul. Oana, Moni, Iri, Bote, Pepe sunt icoanele laice ale unui veac în care până şi cartea de bucate are apos­toli şi emisiuni la tv sacre. Di­­fe­renţa, faţă de închinarea tra­di­ţi­o­nală, e la telecomandă. Şi ar mai fi o diferenţă. La icoana sfântă te uiţi cu gânduri curate, la cele mai mul­te din icoanele tv îţi e permis ori­ce gând, şi cu prioritate dezgustul.

Serviciul de email marketing furnizat de