Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Directorul general al Fondului Monetar Internaţional, Dominique Strauss-Kahn, a adus recent în discuţie posibilitatea ca o nouă monedă internaţională să evolueze din drepturile speciale de tragere (DST), unităţile de cont utilizate de FMI, şi să pună capăt dominaţiei dolarului.
Ideea nu este nouă, fiind vehiculată în anii '40 de John Maynard Keynes, care a sugerat introducerea conceptului "bancor" ca etalon şi monedă de rezervă. Iar înaintea lui Strauss-Kahn s-a exprimat în favoarea unei noi monede internaţionale, după model keynesist, guvernatorul băncii centrale a Chinei, Zhou Xiaochuan.
Haideţi să vedem însă ce părere au economiştii liberali despre o astfel de iniţiativă. Murray Newton Rothbard scria în celebra sa carte "Ce le-a făcut Statul banilor noştri?" că etalonul aur clasic se zbate în uitare, iar ţelul ultim al majorităţii liderilor americani şi mondiali e reprezentat de vechea viziune keynesistă a unui unic etalon discreţionar de hârtie, o nouă unitate monetară emisă de o Bancă Mondială de Rezerve (BMR).
Că noua monedă va purta denumirea de "bancor" (oferită de Keynes), de "unita" (propusă de secretarul trezoreriei americane din timpul celui de-al doilea război mondial, Harry Dexter White) sau de "phoenix" (sugerată de "The Economist") nu are nici o importanţă. Ideea esenţială este că o asemenea monedă internaţională de hârtie, deşi într-adevăr eliberată de crize ale balanţelor de plăţi, de vreme ce BMR poate emite câţi bancori doreşte şi să-i ofere ţării în dificultate, va da frâu liber unei inflaţii mondiale nelimitate, nestăvilită nici de crizele balanţelor de plăţi, nici de deprecierea cursurilor de schimb.
BMR va deveni în acel moment determinantul absolut al ofertei de monedă a lumii şi al distribuţiei ei pe naţiuni. BMR ar putea şi chiar
va supune lumea la ceea ce ea consideră a fi o inflaţie înţelept controlată. Din nefericire, nimic nu va mai sta atunci în calea holocaustului economic de proporţii inimaginabile constituit de inflaţia galopantă globală...
În postfaţa cărţii lui Rothbard, un alt mare economist, Jörg Guido Hülsmann, atrage atenţia că nu este decât o chestiune de timp până când America de Nord şi Europa vor atinge un punct fără întoarcere, situaţie în care se va găsi întreaga economie clădită pe o monedă discreţionară. În acel moment, nu va mai fi nimeni care să menţină în viaţă tristul joc al îndatorării şi inflaţiei în alternanţă. Fie economia occidentală va fi atunci complet sub domnia statului, cum a fost cazul sub naţional-socialism, fie va fi hiperinflaţie.
De acel moment ne mai despart, poate, doar câţiva ani ori câteva decenii. E posibil să fie împins în timp printr-o uniune monetară între dolar şi euro (şi yen?). Nimic nu se schimbă însă: la capătul drumului este fie socialismul, fie hiperinflaţia. Numai nişte reforme radicale în direcţia pieţei pot să ne salveze - în termeni rothbardieni: întoarcerea la o monedă-marfă, cum ar fi aurul.
Pentru a fi şi mai expliciţi, întoarcerea la o monedă-marfă implică acceptarea unui adevăr simplu: nu mărfurile se scumpesc, ci banii sunt mai mulţi şi mai ieftini. O dată recunoscut acest adevăr, nu mai rămâne decât să fie eliminată sursa de suspiciune, prin legarea banilor de activele în care piaţa are încredere. În urmă cu 100 de ani, cine mergea cu o bancnotă la bancă primea în schimbul ei o valoare indubitabilă - câteva grame de aur.
Acum banii atestă un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii. Incertitudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că respectiva cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băncile centrale masele băneşti.
