Butoane, prea multe butoane!

Celularul meu s-a obrăznicit şi l-am schimbat cu unul mic şi cuviincios. Nu m-am consultat cu nimeni, când am făcut-o, fiindcă ar fi fost să mărturisesc o relaţie neprincipială între om şi maşină. I-am îndurat opiniile şi insultele aproape doi ani şi asta pentru că am complexul butoanelor. Sau, mă rog, al tastelor, care tot butoane sunt. Mi-am dat seama că vine un timp al butoanelor, care îl vor învinge pe om, în primele zile trăite în Statele Unite, în toaletele fără lanţ la veceu. Deprins cu ideea  că la veceu trebuie să tragi de ceva, ca să curgă apa, am stricat mai multe rezervoare trăgând de butoane.

Un telefon celular ar trebui să aibă o singură tastă pornit-oprit şi, bineînţeles, cele zece cifre. Celularul, cu care m-a înzestrat redacţia, face tot felul de lucruri. Nu taie lemne, nu bate cuie, nu-ţi dă palme, dar e ca şi cum ţi-ar da. Prima dată, când am observat că relaţia dintre om şi maşină s-a deteriorat, privea posibilităţile infinite ale digitalizării. Am format greşit un număr, iar pe ecra­nul celularului a apărut următorul text: Tudore, te-ai tâmpit?! E a cincea oară pe ziua de azi când formezi numerele aiurea!

M-am gândit că în programele aparatului e posibil să existe şi unul mai direct, ca să nu zic mai intim. M-am mai gândit apoi că probabil mă găseam într-una din acele zile în care una văd şi alta se întâmplă. Nu-s puţine aceste zile şi vor fi din ce în ce mai multe.

După alte nişte zile, celularul meu a fost şi mai explicit: Tudore, începi să te prosteşti. Ieri ai vorbit toată ziua cu aparatul debranşat. Ai vorbit ca prostul singur, de vreme ce de la capătul liniei nu ţi-a răspuns nimeni! Normal ar fi fost ca să fiu atenţionat politicos cu formulele seci şi dezinteresate, în uz în toată lumea, cum ar fi „Apelare anulată” ori „Număr inexistent”. Dar de ce să mă facă telefonul tâmpit, boşorog, senil, intelectual de mâna a doua, cap sec şi prost? La urma urmei, eu îl plăteam pe el, nu el pe mine.

Chestiunea a atins pragul incestului în ziua în care am fost apelat de o voce baritonală, fără urmă de viaţă în ea, care mi-a zis: Sunt eu, celularul tău. Te rog să nu te mai dai mereu mare şi să le zici la  toţi că eşti monitorizat de SRI. Auzi, mă fraierule, ai vrea tu să te ia în serios Serviciile, să te pună pe lista celor care trebuie monitorizaţi tot timpul. Ei, află, mă închipuitule, că nu reprezinţi nimic pentru Servicii. Ai fost un nimeni pentru Securitate, un nimeni rămâi şi pentru domnul preşedinte Băsescu, Dumnezeu să ni-l ţină, că tare om bun e!

Dar momentul care m-a decis să-mi cumpăr un celular simplu, cel mai simplu din cele uitate de firme pe piaţă, s-a petrecut în urmă cu o săptămână. Am sunat acasă şi mi-a răspuns Virgil Măgureanu, care mi-a cerut să nu-l mai deranjez, iar când a închis, pe ecranul aparatului a apărut un text scurt şi umilitor: Auzi, bă, n-ai tu statura politică pentru un celular ca mine. Tu, amărâtule, care-ţi scrii cărţile şi articolele la maşină, ia-ţi un telefon din ăla, cu manivelă. Pentru tine întârziatule, lumea asta are oricum prea multe butoane!