Cacocratul

Aud în jurul meu vorbindu-se despre Traian Băsescu ca despre preşedintele României şi de fiecare dată rămân nedumerit. Cum poate vedea cineva în acest personaj omul de stat, conducătorul ţării în care trăim?! Nici măcar Traian Băsescu nu se poate vedea pe sine ca pre­şedinte al României, vorbind mereu despre el însuşi nu ca despre Traian B­ăsescu, ci folosind apelativul de­per­sonalizat "Preşedintele". Oricât de exersat este el în arta minciunii, în acest caz are slăbiciunea sinceri­tă­ţii: privindu-se în oglindă, nu-l ve­de pe Traian Băsescu, ci pe un in­divid căruia i se adresează formal şi umil: "Preşedintele". Atunci cum au putut fi înşelaţi atâ­ţia şi atâţia oa­meni? Cum este to­le­rată această farsă politică sinistră? Mi-aduc aminte de un film documentar făcut în urmă cu mai mulţi ani de un studio de producţie tv canadian, film care aborda su­biec­tul Prostia. Pleca de la ob­ser­vaţia că în ţara cea mai mare şi mai in­fluentă din lume trăiesc şi cei mai mulţi proşti şi, atunci, era firesc ca pre­şedintele ei să re­pre­zinte această lar­­gă majorita­te, deci să fie un mare prost la rândul său. Era vorba de Geor­ge Bush Jr. Prin ana­logie, un exer­ciţiu de stil ar condu­ce la conc­lu­­zia că în România, unde există enorm de mulţi im­postori, este firesc ca preşedinte să fie cel mai mare im­­postor. Mergând mai departe cu ra­­ţionamentul, este firesc ca în Ro­mânia, unde există atât de mulţi hoţi... În România, unde există atât de mulţi şme­che­raşi, manelişti, ticăloşi...

Astfel de exemplare apar spontan peste tot în lume, dar parcă nicăieri ele nu s-au cocoţat atât de sus. Cum se explică ascensiunea şi rezistenţa lor în ierarhia puterii din ţinuturile mioritice? Atunci când lucrurile se pervertesc peste măsură într-o ţară, unde anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, acolo se creează un ecosistem pu­ternic, cu vietăţi adaptate jafului şi incompetenţei, cu şefi de haită abili şi ne­cru­ţă­tori care decid stăpânirea asupra tur­mei. Apar specii noi, răpitoare şi pră­dătoare, de videni, de boci, de ber­c­eni şi femele ca udriile, mantalele şi anastasele determină cu mirosul lor creşterea nivelului de testosteron al masculului domi­nant, stările de spi­rit şi deciziile de codru ale că­pe­teniilor, punând sub teroare întregul teritoriu a ceea ce a fost înainte o ţară şi acum a ajuns doar o junglă. De aceea, România este capabilă mereu de un "mai jos", un "şi mai jos".

Şi toate se întâmplă cu sprijinul ne­văzut al Securităţii redivivus, moş­tenitoarea celei vechi şi hulite, care a ştiut să se reinventeze spo­rindu-şi forţa de a hotărî destinele naţiunii. Niciodată Securitatea nu a fost mai puternică, pentru că acum are ceea ce n-a avut niciodată, dar la care a tânjit mereu: puterea economică. A căpătat o dimensiune în plus. Sunt voci care afirmă că peste 30% din PIB-ul României se află sub controlul ei. Dincolo de această ipoteză, important este pentru cine mai lucrează astăzi noua structură de Securitate a României: pentru ţară, pentru binele public sau pentru interesele de putere şi econo­mice ale celor care o conduc şi ale celor care se conduc după ordinele ei? Chiar toată Securitatea s-a pervertit, n-a rămas nimic nealterat, necompromis? Spuneam odată că Securitatea este ca şi câinele de la stână care are misiunea să păzească oile şi pe ciobani şi care astăzi a uzurpat locul ciobanului şi tare-i mai place să numere banii obţinuţi pe brânza şi mieii vânduţi. Câinele impostor a ajuns cioban.

Îmi aduc aminte că pentru toate acestea a fost inventată cândva sintagma cacocraţie. Cuvântul vine de la gre­cescul kakos (rău, urât) şi kratos (putere) şi semnifică "pu­terea celor mai răi", "rea guvernare" sau "pute­rea răului". Acum, că v-am reamintit, numiţi-l cum se cuvine.