Într-un roman de război, un ofiţer englez spune că între viaţa pe care a dus-o, după ce s-a terminat conflagraţia, şi viaţa pe care ar fi fost s-o îndure, dacă l-ar fi împuşcat pe neamţul care i-a apărut la un moment dat în bătaia pistolului, separaţia a fost mai mică de un milimetru.
Omul vroia să spună că există şi unităţi de măsura ale soartei. Pe ofiţerul inamic l-a privit în ochi, i-a citit în privire spaima, uimirea aceea fără nume, pe care o are orice om în faţa morţii, degetul a apăsat reflex pe trăgaci, dar raţiunea l-a oprit când mai era doar un milimetru până să plece glonţul. Până la ireversibil. L-a lăsat pe inamic să fugă, motivându-şi în faţa conştiinţei decizia astfel: Să fi fost la o distanţă mai mare, aş fi tras. Era însă prea aproape, puteam să ne fi strâns mâinile ca doi prieteni. Mult prea aproape.
Un fost coleg de facultate, cu care m-am revăzut după câteva decenii, a simţit nevoia să mi se mărturisească, într-un chip atât de intim, încât aş fi preferat să se distanţeze mai mult de întâmplarea ce n-a fost - a spus el - să se întâmple. Nu-i uşor să vezi un bărbat în toată firea marcat pe viaţă de o neîmplinire sentimentală.
În tramvaiul cu care mergeam zilnic de la facultate, la cantina de la Grozăveşti, mi-a zis colegul, m-am uitat în mai multe rânduri insistent la o fată. Se urca întotdeauna cu un grup de băieţi şi fete, însă era vădit că o interesam. O singură dată a călătorit singură. Ne-am nimerit unul lângă altul sau ea şi-a făcut loc aproape de mine, n-am s-o ştiu niciodată. Ne ţineam de bara de sus, mâna mea se apropia de a ei, eram emoţionat şi totodată atent să pară totul natural, s-o ating discret, astfel încât să capăt un răspuns încurajator sau un refuz la fel de sesizabil. Aşteptam ca tramvaiul să frâneze sau un alt eveniment ajutător. Mâna mea se găsea la un milimetru de a fetei, îi simţeam căldura, însă un gen de bună creştere vecin cu timiditatea, şi teama de a fi respins, de a fi pus la punct m-au blocat. Mâinile noastre nu s-au atins. Când am coborât, fata s-a dus repede spre grupul ei, privind însă în urmă, căutându-mă în buluceala aceea zilnică din faţa cantinei. Mi-am zis: data viitoare îi voi atinge mâna. Numai că data viitoare n-a mai existat.
N-am mai văzut-o niciodată pe fată şi nici grupul ei de colegi şi prieteni.
La bătrâneţe uiţi lucruri petrecute ieri, dar încep să te caute stăruitor, obsesiv, lucruri care păreau pierdute definitiv în timp. Nopţile visez că aştept în staţie, la Grozăveşti, tramvaiele de la prânz. Mă visez aşteptând ore întregi în staţii pustii de tramvai din tot oraşul. Uneori, zăresc în mulţime pletele ei parfumate şi mătăsoase. Le ţin minte mirosul, pentru că, împins din toate părţile de studenţii flămânzi, care umpleau tramvaiul peste puterile acestuia, m-am trezit la un moment dat cu nasul în ceafa fetei. Nu pot să spun că sunt nefericit. N-am avut, slavă Domnului, motive să regret că m-am născut, dar nu-i deajuns să nu fii nefericit.
Citește pe Antena3.ro