În metrou, o femeie în vârstă, uscată şi neîngrijită, citea, vizibil cucerită de tabloidul distribuit gratis în subteran, un articol cu titlul: "Cum îşi trage Jennifer Aniston un penthouse de 15 milioane de dolari". În spatele ei, un alt amărât trăgea cu ochiul la titlul articolului.
Întrucât mă găseam lângă cei doi, obligat de aglomeraţia din vagon să trag şi eu un folos din întâmplare, m-am pus pe tras. Habar n-am cine e Jennifer Aniston şi de ce trebuie românii să afle ce-şi trage ea. Nu ştiu nici ce-i acela un penthouse. Cât despre milionul de dolari, îl simt mai bine ca mulţi alţii, îi stăpânesc mental dimensiunea, dar nu-l am. Momentul, prin urmare, nu interesa dicţionarul pervertit al limbii române din tabloide şi nici tâmpeniile publicate în ele, ci disponibilitatea românului sărac la poveştile cu vedete. În America de Nord, e foarte popular un tabloid, care-şi avertizează cititorii că absolut toate istoriile şi ştirile pe care le tipăreşte sunt imaginare şi că nici persoanele, cărora le publică fotografiile şi adresele măsluite, nici teribilele imagini însoţitoare nu-s reale, că sunt realizate prin tehnici digitale. Cu toate acestea, sute de mii de cititori cumpără făcătura şi consumă compunerile din paginile ei ca şi cum ar primi, în sfârşit, ceva ce le lipsea şi nu ştiau.
Întrebarea pe care o impune cacealmaua pare să-i privească pe cititori. În fapt, ne priveşte pe toţi. Chiar şi pe cei care nu avem cunoştinţă de acest gen de publicaţii. Într-o formă sau alta, cu poveşti inventate în întregime ori numai pe jumătate, cu nişte comentarii exagerate şi cu tiraje diferite, însă de regulă mari, asemenea tabloide găsim pretutindeni. Un sondaj de opinie ar dovedi cu siguranţă că doar un număr redus de cititori crede sută la sută în ce îi e dat să citească. Important este ca oamenii să aibă motive să se minuneze, să le meargă mintea la lucruri inaccesibile, să se simtă, fie şi numai pentru câteva minute, părtaşi la cele 15 milioane de dolari cu care nu ştiu care târfă internaţională "îşi trage" un penthouse, ce-o mai fi şi ăla. Că verbul e din dicţionarul bordelurilor şi al puştimii cu glandele în călduri, nu contează. Că necăjita din metrou, care citeşte numai ce-i gratis, n-are cu ce să-şi tragă nici o haină mai groasă pe ea, iarăşi nu contează. Ce contează e faptul că presa românească e plină de rataţi cinici, cărora nu le pasă cu ce e unsă pâinea de la ziar: cu margarină sau cu rahat. Totul e să-şi spună ziarişti şi ziariste şi să aibă un card în buzunar.