Dupa ani de zile in care mi-am trait viata contra-cronometru, intotdeauna sub presiunea timpului, haituit de secunde, minute si ore, incet-incet m-am transformat intr-un ceas. Trupul meu, aidoma unui mecanism de ceasornic, a inceput sa masoare chiar el timpul dupa ce ani de-a randul a fost biciuit fara mila de scurgerea deliranta a vietii si a lumii. Si o data ce am ajuns aici, ca orice ceas care se respecta, am inceput sa inteleg timpul din perspectiva celui care il masoara si nu-l mai traieste. Atatia ani traiti cu pistolul la tampla avand pe teava glontul timpului m-au transformat de fapt intr-o faptura-ceas, pentru care secundele si anii nu mai inseamna nimic, pierzandu-se undeva intre orele exacte sau intalnirile programate. O faptura-ceas care-si masoara viata fara sa mai aiba timp sa o si traiasca. Cei 15 ani de la Revolutie parca s-au scurs ca o noapte de betie, din care n-am inteles mare lucru: amintiri tulburi, comprimate si amestecate, fara sa mai stii cand si mai ales ce ti s-a intamplat, cu atat mai putin data la care ele au avut loc! O noapte de betie inceputa in copilarie, adolescenta, maturitate sau pe undeva intre aceste varste, doua varste, trei varste?, o noapte de betie avand ca singura certitudine dimineata in care ne-am trezit.
De asta lumea se intreaba fara sa faca filozofia timpului: cand era mai bine sa fii ceas? Atunci, cand timpul murise si ceasul din noi nu mai avea sens, sau acum, cand ceasul din noi nu mai masoara nimic?
Tic-tac, tic-tacâ¦