Cine-mi spune care e preţul meu?

Orice om are un preţ, dar eu o să mor şi n-o să ştiu care a fost preţul meu.

Poate c-am fost cinstit, fiindcă nu mi s-au oferit niciodată sumele, pentru care aş fi devenit un caz penal, fără să sufăr prea tare. Mă întreb uneori pentru cât m-aş vinde? Neavând practica tranzacţiilor mari, mă închipui culpabil şi lipsit de onoare pentru te miri ce: o maşină din cele ieftine, un magazin de câţiva metri pătraţi la Obor, o pensie bună, obţinută pe sub mână. Adevărul e că am aşteptat mereu să fiu cumpărat. N-am făcut nimic în acest sens. Am stat pe margine, ca fetele sfioase la bal, sperând să fiu remarcat de un barosan. Unul cu bani mulţi şi putere, care să-mi spună: Măi omule, uite, îţi dau atâta ca să devii mafiotul meu de încredere!

Aşa, cu câte o masă la restaurant şi cu un telefon dat unde trebuie, am mai fost momit. Nu sunt eu însă omul care să mă vând doar pentru o ciorbă de burtă şi un rachiu. A, dacă mi s-ar fi spus să renunţ la cele zece porunci ale mamei în schimbul a o mie de ciorbe de burtă, era altceva. Îmi făceam nişte calcule – merită, nu merită –, mă gândeam la tranzacţie câteva seri înainte de a adormi, ca să văd dac-o să am coşmaruri, mă interesam care mai e cursul ciorbei de burtă în sector şi la cârciumile din centrul oraşului. Am purtat, e drept, câteva discuţii despre sumele cu care se zvoneşte că s-ar fi vândut nişte ziarişti, au fost şi momente când am crezut c-o să mi se vorbească deschis, cu dolarii pe masă, dar m-am ales doar cu amintirea acestor momente.

Şi, bineînţeles, cu regretul că nu m-am priceput să muşc din momeală. Îţi trebuie un ta­lent şi pentru asta, să simţi ocazia. E posibil să fi avut sute de ocazii şi să nu le fi sesizat. Pe fostele colege de facultate, care îmi plăceau, le întreb azi dacă s-ar fi măritat cu mine, ca să descoperă ca prostul că nu erau chiar atât inaccesibile, cât îmi păreau şi că toate ar fi zis da. Însă pe nababii în preajma cărora m-am găsit uneori nu pot să-i iau la întrebări: Ia zi-mi, bre nababule, cam cât mi-ai fi dat atunci, când ne-am cunoscut, la lansarea aia de ceasuri de lux, ca să devin pupincuristul tău oficial?

Aici e deosebirea, la faptul că toţi am vrea să ştim care ne e preţul, dar cei mai mulţi rămânem oneşti şi loiali, fiindcă ori n-am remarcat marea ocazie, ori nu ne-a întrebat nimeni: Cât?

Ce om fără noroc sunt! M-am născut canalie, dar societatea, oamenii, soarta nu mi-au scos în cale şi suma care să-mi spună ce soi de canalie pot fi şi cum mi-aş putea valoriza acest dar mi­nunat. Sunt din fire lacom, bel­fer, turnător şi complet lipsit de ca­racter, dar ce folos dacă nu mi s-a dat nici o şansă ca să-mi dezvolt aceste virtuţi, până a deveni parlamentar sau om de afaceri! Ar trebui să ne ştim de când ne naştem preţul, ca să rămânem toată viaţa cu ochii deschişi şi cu simţurile treze în întâmpinarea ocaziei. Nu să murim săraci şi cinstiţi, deşi disponibili.