Corcodusul miraculos

Pana pe la treisprezece ani, am fost foarte mandru de corcodusul din spatele bucatariei noastre de vara.

Mandria e unul din sentimentele care se invata de mic si de care nu scapi definitiv niciodata, indiferent de motivele acesteia: poti sa fii mandru nevoie mare de prima pereche de ghete, de un benghi de pe frunte sau de faptul ca te-ai nascut ialomitean. Cu vremea, cauza se pierde, dar cu mandria ramai. Pentru multe din trairile noastre exagerate, ar trebui sa existe hapuri. Am vazut zilele trecute un corcodus si brusc mi s-au umezit ochii. Doarece corcodusul din spatele casei era cel mai mare si mai batran din tot cartierul, am crescut cu convingerea ca fructele sale, care de fapt nu-mi placeau, deoarece erau pricajite, cu viermi si cu un soi de excrescente cleioase, ofereau un maximum de rasfat gustativ. Si ca ananasul, portocalele si bananele din manualul de botanica aveau sa ramana pe vecie doar niste ilustratii frumoase. Peste ani, dupa ce corcodusul ghimpos, urduros si cotropit de ganganii a fost demolat dimpreuna cu casa parinteasca, am descoperit cat de rau poate sa ma doara absenta, cat puteam suferi pentru doua lucruri foarte diferite ca importanta. Ba pentru corcodus chiar mai mult decat pentru casa.

O parte din convingerile mele, privitoare la virtutile de neegalat ale corcoduselor - despre care credeam ca, la o adica, pot suplini saracia de branza, oua, carne si paine din cartier si compensa pana si anii cu paguba la pruni - s-au subtiat in primavara in care, parca presimtind sfarsitul suprematiei sale, batranul corcodus a dat cea mai mare recolta de cand se stia. "Ma, ce de magiun or sa faca astia!" spuneau cu invidie vecinii, contempland ramurile grele de fructe care coborau pana-n strada. "Ma, ce de rachiu or sa scoata astia!" ziceau trecatoii. "Ma, ce de bani or sa aiba astia, daca ies cu cosurile la piata! - profeteau neamurile. Numai sa poata ei sa adune". Nu stiu de ce, dar am resimtit cruciada invidiosilor ca pe o mare provocare. Era pentru prima oara cand constientizam faptul ca viata e o permanenta provocare. Pana seara, am cules in transa, nestiut de nimeni, cu graba de a nu mi se descoperi secretul, tot corcodusul, umpland mai multe panere si bidoane. Undeva, in varf, mai ramasesera cateva fructe, la care priveam cu ingaduinta de invingator. Dupa ce mi-am terminat treaba, asa plin de zgarieturi si de panze de paianjeni cum eram, am chemat-o pe mama sa-mi admire isprava.

Mama s-a uitat in tacere la puzderia de cosuri si borcane pline cu fructele acelea pricajite si, tot fara sa-mi spuna nimic, si-a facut cruce. "Mamico - am zis - facem magiun si rachiu si o sa avem din ce trai", dar mama a dat din mana a lehamite. Iar dupa o saptamana, din cosurile pline cu fructe putrezite a inceput sa se scurga o zeama murdara, cu miros de closet. Fapt care nu ma impiedica sa-mi amintesc cu o nostalgie crescand de "corcodusul nostru", de pomul acela urias, dar batran si bolnav, de la care atata lume, poate chiar tara intreaga, astepta ceva ce nu putea bietul de el sa dea.