Identitate

Se facea, din vis sau din intamplare, ca exista cineva care nu ma mai lasa sa ma intorc in timp cu mintea si cu gandul pentru a hoinari pe strada copilariei, colt cu strada adolescentei mele. Daca ar fi fost doar neputinta mea de a ma desprinde, de a ma rupe de prezentul fabulos, dar si mizerabil, nici ca mi-ar fi pasat. Sau poate ca era teama de a nu ma recunoaste, teama de a descoperi acolo un strain cu care sa am in comun doar numele, parintii si zambetul din coltul gurii.

Si, pana la urma, cred ca nu era cineva, ci mai degraba este ceva! Sa fi gresit oare atat de mult fata de juramintele mele de altadata, sa-mi fi schimbat intr-atat de mult principiile de viata, sa ma fi parasit atat de mult instinctul cu care am supravietuit de atatea ori incercarilor de suferinta si dragoste, atat de mult incat sa-mi fi pierdut identitatea? Identitatea pustiului fara varsta, fara nume, fara teama de a se razvrati, fie si numai pentru un cuvant? Sa fi capatat intre timp o noua identitate, care nu ma lasa dupa atata vreme sa trec granita amintirilor doar pentru ca pasaportul meu cotidian nu mai corespunde cu fotografia sufletului meu, devenind fals si, deci, de nefolosit pentru o experienta de felul asta? Sau poate ca mi-e atat de frica s-o spun, iar spaima m-ar opri sa recunosc, varsta a topit inlauntrul meu laolalta cu ieri si cu azi, toate amintirile care calatoreau dinspre copilul tarziu din mine inspre barbatul care nu mai venea?

Ce mod frumos de a flirta cu amagirea. Incep sa ma recunosc, nu este totul pierdut, atata timp cat incerc sa insel cu o figura de stil ca asta: n-am imbatranit, ci am devenit barbat!