Înţelegerea

Unii insistă şi reuşesc să-ţi dea ce nu-ţi trebuie, ca să-ţi ia apoi ce nu-i de dat. Îţi fac cadouri, fără ca nimic să le justifice, nici ziua onomastică, nici altă aniversare. Cadouri pe care nu le poţi refuza, tocmai fiindcă-s fără motiv. Şi te trezeşti astfel în mijlocul celui mai productiv tip de şantaj, cel sentimental. Acesta mai are un nume: e şantajul de aşteptare.

Când ai acceptat darul, ştii că devii dator, dar când şi cum trebuie să înapoiezi datoria, vei afla într-o zi, în care e prea târziu să zici nu. Am păţit-o şi eu cu o variantă de şantaj la vanitate. Deşi mi-am dat seama că acceptând să vernisez expoziţia unui tânăr, despre a cărui pictură nu aveam nici cea mai mică idee, risc mult la onorabilitate, am zis da. Ar mai fi un detaliu al şantajului de aşteptare, care te obligă: zici da cu mult timp înainte, sperând ca omul care te bate la cap să uite, să priceapă că de fapt nu vrei, nădăjduind să se întâmple ceva, care să te scoată din situaţie. Am promis că voi vorbi la deschiderea expoziţiei şi fiindcă n-a intervenit nimic care să mă salveze, m-am dus la galerie, unde nu mă aştepta nu doar o pictură proastă şi un tânăr fără perspectivă în arte, ci şi un tată, mare grangur cu pâinea şi cuţitul într-un minister.

Am învăţat de la un codaş bătrân cum să ieşi basma curată dintr-o poveste în care, dacă lauzi ce ţi se cere să lauzi, nu te mai speli de ruşine cu o sută de ape. Lauzi orice, numai tablourile de pe pereţi nu. Spui ce frumoşi şi deştepţi sunt invitaţii, ce vreme splendidă a prins expoziţia, ce ecologic e varul de pe tavan, ce minunată e tinereţea, ce generos e patronul galeriei şi aşa mai departe. Foloseşti fără complexe cuvinte mari, precum har, geniu, inspiraţie, inteligenţă, predestinare şi altele asemeni, dar nu în legătură cu persoana şi tablourile sale, ci prin referire la orice altceva. Puţini vor remarca inadecvarea, iar împricinaţii vor auzi doar ce vor să audă. Nimeni nu va remarca schimbarea de direcţie, pentru că în mintea asistenţei de prieteni şi neamuri, de la aceste sindrofii de bunăvoinţă, ta­lentul e asociat cu lucrările expuse, nu cu rochiile doamnelor. Singurul care mi-a înţeles stratagema a fost profesorul particular de pictură al tânărului, un mic escroc şi artist de târg moldovenesc, care-i lua banii grangurelui ameţindu-l cu vorbe de atelier şi cu nişte moder­nis­me de două parale. Omul mi-a făcut cu ochiul, ca şi cum avusesem o înţelegere şi mă achitasem cum nu se putea mai bine de partea mea de afacere: el îl prostea pe tată, eu îi prostisem pe oportuniştii din minister şi pe fudulii familiei.

La obişnuitul pahar de după ceremonie, "maestrul" din Bârlad sau din Huşi, nu mai ţin minte din ce urbe venea, mi-a vorbit aşa cum meritam. Mi-a spus: Te-ai scos, şmechere! Dacă aş fi fost şi plătit pentru momentul acela de slăbi­ciune, m-aş fi simţit dator să-l pun la punct. Dar i-am făcut şi eu cu ochiul. E o chestiune de bărbăţie să recunoşti din când în când că eşti vulnerabil sau c-ai făcut o tâmpenie.