Irakul, vazut prin teava mitralierei

Ma scol de pe banca mea si ma apropii de usa elicopterului. Intr-adevar, in departare se schiteaza legendarul Uhr. Il vad. Il vad insa cu greu.

De la Tallil la Diwaniya, elicopterul zboara la joasa inaltime. Peste desertul arid, la inceput din bolovani si mai apoi din nisip. Turme de oi si de capre o iau la fuga, speriate. Din intocmirile lor de lut pietrificat, insi infasurati in cearsafuri tasnesc afara si fac semne cu mana.

Masinaria e veche, de fabricatie sovietica. O piloteaza un echipaj polonez. Suntem in zona de actiune militara a Poloniei. La usa lasata deschisa, un militar cu mitraliera in pozitie de tragere. Acopera partea stanga a traseului. Cand elicopterul se apropie de o oaza, ia pozitie de tragere.

Explicabil. Zonele verzi, cu arbori, sunt mult mai periculoase decat cele de pustiu. Ca si cele de orase. De jos poate tasni in orice clipa o racheta. Inainte ca ea sa poata fi reperata din elicopter. Partea dreapta a traseului e acoperita de mitraliorul celuilalt elicopter, pe care-l vedem zburand paralel cu al nostru. Un al treilea aparat, de escorta, le pazeste pe amandoua.

Prin ferestruicile deschise ne izbeste cu putere aerul cald de afara. E ca si cum ai sta la gura unui cuptor in care functioneaza un foehn urias. Varati in vestele antiglont, cu ceaunele castilor pe cap, incercam sa facem fata nu numai caldurii, dar si huruitului infernal.

La un moment dat, cel de la mitraliera se intoarce si ne face semn sa ne uitam pe fereastra. Printr-un soi de telefon fara fir, aflam ce zice. Acolo, in departare, e stravechiul, legendarul oras Uhr.

E un gest pe care-l stiu pe de rost. Gestul prin care, in autocar fiind, ghidul ia microfonul si spune: priviti la stanga, se vede stravechiul, legendarul Uhr!

Privim si noi la stanga si vedem in departare Uhr. Numai ca nu suntem in autocarul unei excursii prin Irak. Suntem intr-un elicopter al unei calatorii de la o baza militara la alta. Cel care ne spune sa ne uitam pe partea stanga nu e un ghid irakian, platit sa prezinte turistilor straini obiectivele de faima ale tarii sale. E un militar strain, platit sa traga in irakianul care ar parea suspect.

Ma scol de pe banca mea si ma apropii de usa elicopterului. Intr-adevar, in departare, se schiteaza legendarul Uhr. Il vad. Il vad insa cu greu. Intre mine si stravechiul loc al istoriei Irakului si al Istoriei Omenirii, sta teava mitralierei. Vad Uhr-ul prin teava mitralierei.

Propaganda americana, dar si cea romaneasca pusa in slujba americanilor se straduiesc sa ne convinga ca Irakul e al irakienilor. Ca poporul irakian se pregateste de alegeri. Care alegeri ii vor da temeiuri pentru a cunoaste o bunastare si fericire pe care si Adam le-ar fi invidiat. Adam, despre care legenda spune ca ar avea un mar nu departe de Bashra.

Irakul nu e azi al irakienilor. E al militarilor straini. Intr-o tara normala, privita prin fereastra autocarului si a masinii, vezi oameni imbracati normal, automobile, autobuze, poate chiar si carute. In Irakul de acum vezi militari si iar militari, taburi, elicoptere, puncte de control.

Aeroportul din Bashra era una dintre mandriile irakienilor. Acum nu mai e al civililor irakieni. E al militarilor englezi. Care si-au instalat aici Comandamentul. Vin si pleaca nu avioane cu pasageri, ci aparate cu munitie. Au ramas tablitele civile: Plecari, Sosiri, Duty free. Nu folosesc la nimic. Prin sali si pe culoare nu umbla cetateni cu bagaje, ci militari cu pusti.

In prima calatorie am vrut sa vad neaparat tinutul cu lacuri si canale din jurul Bashrei. N-am reusit. L-am vazut acum. Elicopterul Superpuma a decolat de pe aeroport spre Bashra Palace Island cu luminile stinse. De teama rachetelor trase de insurgenti. M-am asezat pe un scaun din apropierea trapei. Cu vesta antiglont si casca. Prin trapa lasata deschisa am vazut, in fine, fermecatorul peisaj din jurul Bashrei. Tot cu greu. Ma impiedica o teava de mitraliera.