Locurile care nu ne vor

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

● Cafenelele, bistrourile şi restaurantele pe care le frecventezi spun, mai bine decât statisticile venitului, cine eşti. Nu preţul unei cafele te opreşte să intri în localurile cu ştaif şi cu o clientelă agreată, ci sentimentul că n-ai să fii niciodată de-al locului. Am verificat asta, am băut o cafea în câteva din cartierele elitelor pariziene, dar cafeaua mi-a stat în gât. Deşi eram decent îmbrăcat şi n-aveam de gând să ocup masa toată ziua, am simţit ce simte un negru într-un club de albi. Nu trebuia să-mi spună nimeni că lumea aceea nu era a mea. Un cusur al democraţiei e că face oarecum de la sine separaţia între clase şi categorii sociale, că nu e nevoie să se ocupe puterea în mod special de delimitarea lumilor. Poţi să intri oriunde, dacă plăteşti, dar te încarci de frustrări, te împovărezi cu resentimente. Clienţii sunt indiferenţi, dar locul e acela care nu te vrea.

● Dărâmă ca boul şiştarul, spune un om politic despre un purtător de cuvânt inabil. Îl corectez zicându-i că numai vaca poate să dărâme şiştarul. Omul politic mă priveşte confuz, după care îmi spune foarte convins că unii mulg boul.

● La Brăila, proprietarul unei fabrici de mare tehnicitate, construită împreună cu un neamţ, îmi refuză în câteva rânduri propunerea unui interviu. Îmi pare genul de român reprezentativ pentru categoria celor care tac şi fac, care pun la bătaie o ambiţie de casă mare. Într-o zi, aflându-ne doar noi doi şi simţind că iar o să aduc în discuţie interviul, industriaşul îmi propune să-mi dea o sumă bună ca să nu scriu nimic despre el, să nu-i trimit televiziunea şi, dacă se poate, să uit tot ce mi-a povestit despre industria lui. Dacă se află că treaba merge, spune el, se reped toţi să-mi ceară sponsorizări, să le dau bani la partide, să le fac tot felul de servicii, să le angajez nevestele şi nepoţii.

● Se vând bine ursuleţii de pluş mari şi uriaşi. Mult mai mari decât copiii care ar urma să-i strângă la piept când adorm. De fapt, şi păpuşile au ajuns să concureze la dimensiuni fetiţele. Mă întreb dacă păpuşile cu atribute ambigui, de fetiţe-femei, nu sunt cumva creaţia unor pedofili cuibăriţi în industriile de jucării. Lucrurile ce ies din scara unei relaţii controlabile cu vârstele ascund o gândire pervertită. De pildă, furnici de pluş mari cât un copil.  

● Cred că am un defect de fabricaţie. Nu mă pot bucura de tinereţea de azi a vedetelor, fiindcă mi le închipui cum ar fi ele babe, iar moderatorii de emisiuni tv cu vedete nişte moşi întârziaţi într-o voioşie senilă, de toată mila. Pe câteva dintre divele de acum zece ani am apucat să le văd veştejindu-se în show-uri, care le-au făcut populare la sfârşit de tinereţe cu ce au dânsele mai puţin: minte şi simţul măsurii. Se spune că poeţii, dacă nu ajung cărturari la 40 de ani, nu mai sunt nici poeţi. Dar fetele astea cucuiete, care se exprimă cu poponeţul şi cu playback-ul, cu ce or să se mai exprime în anii când vor fi măturate de pe platouri de alte poponeţe, mai tinere? Tinereţea în sine e spectacolul, nu talentul.