Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În întregul an 1989, pe prima copertă a revistei Flacăra, cu două sau trei excepţii, când s-au tipărit nişte fotografii anonime cu blocuri şi flori, au apărut numai portretele oficiale ale lui Ceauşescu. Făcea vizite de lucru, rostea cuvântări, primea delegaţii străine. Şi alte treburi la fel de importante. Tot ce ţinea de agenda zilnică şi săptămânală a lui Ceauşescu era atât de important, încât nimic din ce se petrecea în ţară şi în vieţile oamenilor nu era suficient de important ca să apară pe pagina I. Şi nu numai pe pagina I a revistei Flacăra, ci în toată presa.
Tot ce interesa firescul existenţei, în rău, dar şi în bine, nu se potrivea, era mai puţin important decât activitatea ţinând de banalul funcţiei lui Ceauşescu. Firescul, naturalul, omenescul nu erau doar lipsite de importanţă, erau inoportune. Relaţia dintre lucrurile importante şi cele incomparabile ca importanţă era atât de compromisă, încât nu era oportun nici să dai o fugă până la veceu în timp ce la televizor se transmitea o cuvântare importantă, foarte importantă, de-a lui Ceauşescu. Nu era exclus să fii admonestat de un şef: Acum, când tovarăşul Ceauşescu rosteşte o cuvântare atât de importantă, ţi-ai găsit tu să te pişi?
Normalul de fiece zi nu era doar inoportun, ci şi incompatibil cu normalul la nivelul preşedinţiei. Şi nu numai incompatibil, ci şi contrar intereselor ţării. Ţara înainta spre un viitor fericit, iar omul de rând îşi permitea să fie nefericit, pentru că nu avea ce mânca şi în casă era frig.
Astăzi am ajuns în aceeaşi situaţie în care tot ce se petrece sus - la guvernare, la Cotroceni, în partide - e atât de important, încât doar crimele şi jafurile mai sunt compatibile la importanţă, spre a apărea pe prima pagină a cotidienelor. Nu numai în acest an, dar de foarte multă vreme normalul nu e suficient de important pentru a fi subiect de pagina I. De fapt, normalul e un subiect oarecare, tolerat spre sfârşitul revistelor şi pe ultimele pagini ale cotidienelor, în faţă venind cu prioritate şi cu o constanţă care l-ar fi făcut invidios şi pe Ceauşescu lucrurile care definesc acum România: criza economică, scandalurile politice, capriciile curvelor de televiziune, jafurile, escrocheriile, şantajele, evenimentele din viaţa odraslelor de bogătaşi, corupţia din poliţie şi justiţie.
Toate astea îmi trec prin minte în timp ce mă uit la trei muncitori care, la ora prânzului, pe şantierul unui bloc ce n-o să fie terminat niciodată, au privirile moarte şi înghit indiferenţi acelaşi pateu contrafăcut, dar ieftin pe care l-au înghiţit şi ieri. N-au nici o meserie, iar, dacă-i întrebi ce calificare au, răspund la fel: muncim la blocuri.
Ce-ar fi de scris despre ei? Acum, când ţara e în plină campanie de alegeri prezidenţiale, cea mai importantă dintre toate alegerile de preşedinte, şi-au găsit ei să mănânce? Te pomeneşti că or să vrea şi o bere! Acum, când ţara e în criză, şi-au găsit ei să risipească banii pe bere? Acum, când toate fotografiile de pe prima pagină sunt color, ar vrea ei să apară alb-negru, cu mâinile, cu sufletul, cu gândurile, cu hainele negre şi doar cu albul ochilor alb?1
