Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cum o fi ajuns în satul nostru nu ştiu. Imediat după ce se întuneca o şi vedeai cu nuiaua în mână pe drum. Beţivanii începuseră să-i cam ştie de frică. Le tăbăcea fără milă spinarea.
De ce dai, fă?, a sărit Aronel cu gura, la început. Taci, că te ia mama dracului, l-a potolit ea, gonindu-l iute din şanţul în care îşi făcea patul să doarmă. Abia dimineaţa şi-a dat prostul seama de binele ce i-l făcuse. N-ar fi scăpat din ghearele viscolului ce s-a pornit peste noapte. Trei zile la rând i-ar fi aprins lumea lumânări la cap ca să-i învie sângele, însă fără sorţi de izbândă. Pe Mihai al lui Fâstă l-a izbit peste mâini când era să-ncurce spirtul cu şoricioaica. I-a căzut sticla pe jos şi abia când a văzut ce păţise câinele care se repezise să lingă s-a dumirit. Dacă n-ar fi fost ea, zăcea el în locul javrei cu cracii în sus. Lui Macliniţă i-a stins chibritul taman când îl apropia de părul nevesti-sii după ce îi turnase o damigeană cu ţuică în cap. Iulică al lui Bajbă, care făcuse puşcărie, aproape că nu-i ieşea din cuvânt. I-a zis să nu mai pună două luni gura pe şliboviţă, şi Iulică s-a jurat că nu mai pune. L-a prins după şapte săptămâni şi jumătate în bufet la Malagamba. De faţă cu toţi cei de acolo l-a altoit. Crezi că eu sunt mă-ta să mă minţi sau vreuna din putorile alea cu care îţi făceai tu poftele când omorai oameni prin Bucureşti? Iulică omorâse un singur om.
Cu pumnul. Într-o încăierare din tinereţe. Ea nu era, într-adevăr, mă-sa. Putoare nici atât, chiar dacă umbla în şoşoni şi înjura ca birjarii. Monica, fiindcă aşa o chema, era o sfântă şi îi dăduse Dumnezeu dezlegare să înjure. Doar înjurând putea să-şi ducă ea la capăt misiunea pe pământ. Coborâse cică dintr-o icoană aflată în căruţa unui mocan. O văzuse Viorel Ţenea cu ochii lui. Mai bine zis, ea îl văzuse pe el.
D-aia şi coborâse. Ăsta a fost primul care a încasat-o. Sfânta ar fi prins din urmă căruţa dacă nu-i tăiau calea nişte găligani care se îmbrânceau pe drum. I-a împins într-o margine, cât să nu-i izbească tractorul care trecea cu luminile stinse prin noapte. Şi i-a luat după aia la pocit. Alta în locul ei, Sfânta Vineri, de exemplu, îi pocea de-adevăratelea.
Vasăzică, două kile de vermut, nouă beri şi patru sute de lichior. Bravo, Nicule! Ete la ea, ştie şi cât am băut şi cum mă cheamă. Asta i-a făcut pe ceilalţi să se trezească brusc, înlemnind de uimire. Mai cu seamă după ce au auzit nuiaua sfârâind în aer şi vocea lui Nicu Chelu chiţăind. În mine să dai mai cu milă, că eu am băut mai puţin, a bâiguit cu mare caznă Sicăle ăl mic. O juma' de votcă, şapte beri şi un sfert de vişinată. Mai puţin, a?! Sicăle şi-a primit porţia fără să crâcnească. La fel şi Stan Bârzoc. Sfintei nu i-a păsat de faptul că e şchiop. I-a înroşit spinarea ca la ăia întregi la mers.
I s-a dus buhul în tot satul. Cum era de altă religie, se ferea să dea ochii cu popa. Spre binele lui, că şi el le cam trăgea la măsea. Şi se mai ferea dumneaei de lumină. Poate din pricina încălţărilor şi a pufoaicei cu care umbla îmbrăcată. Nu ştia nimeni precis unde şedea peste zi. Apărea după asfinţitul soarelui, lovind cu un şold înserarea, iar cu celălalt ulucile gardurilor. Rupea un braţ de nuiele până în zori. Aproape că rămăsese pădurea despuiată, fiindcă de acolo îşi procura joardele Monica. Mai potrivit ar fi fost să jupoaie prunii şi corcoduşii, dar uite că nu-i dăduse, cât era ea de sfântă, lucrul acesta prin cap. Atunci când se auzeau cazanele de ţuică duduind, nu era om ăla de trecea treaz noaptea pe drum, ci vreun strigoi furişat din cimitir. Până şi luna mergea împleticit pe cer. Asta se întâmpla după culesul viilor, din pricina faptului că oamenii îşi storceau strugurii la lumina ei. Câteodată se amesteca lumina cu mustul, fierbând împreună. Cum să mai separi vinul de struguri de vinul de lună? Chiar luna le încurca, picurând în unele nopţi nu lumină, ci vin cu gust de lumină pe pământ. Datorită sfintei beţivanii de la noi din sat aveau şi ei pe cineva pe lume care-i ocrotea. Îi ducea noapte de noapte cu varga până acasă, având grijă ca moartea să-i prindă, atunci când era să se întâmple, cu capul pe perna lor. Ceea ce pentru ceilalţi însemna că au murit de moarte bună. Este, orice s-ar spune, un mare noroc să mori de moarte bună înainte de a apuca să îmbătrâneşti.
Dar în satul nostru n-a zăbovit niciodată norocul prea mult. Într-o dimineaţă de toamnă, la puţin timp după ce stătuse vinul din fiert, babele care mergeau la tămâiat au văzut-o pe sfântă în cimitir. Cică bătea mormintele cu băţul şi zicea: Ce v-am spus eu vouă, neisprăviţilor? Vedeţi unde aţi ajuns?... După care, povesteau ele, sfânta şi-a aprins o ţigare şi-a dispărut, fâl-fâl, în norişorii ei de fum.
Chiar aşa, mamaie? Chiar aşa, maică!
A fost tristeţe mare în seara ce a venit. Lui Iulică nu i-a trecut tristeţea nici acuma. Ar da din nou cu pumnul, dar nu ştie în cine. Tot priveşte bietul prin fundul paharului în depărtare şi uneori i se pare c-o vede pe sfântă coborând din căruţa unui mocan. Mai cere de bucurie o şliboviţă şi se repede s-o ceară de nevastă. Dar, nu ştiu cum se face, rămâne tot neînsurat. Aşa îl prinde în fiecare dimineaţă moartea.
Citește pe Antena3.ro
