Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Aşa-numitul Centru Istoric al Capitalei e o ecuaţie imposibilă. Nici nu-ţi vine să-l demolezi, dar nici restaurarea nu-i o soluţie. Negustorii care şi-au făcut case şi magazine în zona Curtea Veche pînă mai sus, în Lipscani, n-au fost nişte vizionari.
Aşa-numitul Centru Istoric al Capitalei e o ecuaţie imposibilă. Nici nu-ţi vine să-l demolezi, dar nici restaurarea nu-i o soluţie. Negustorii care şi-au făcut case şi magazine în zona Curtea Veche pînă mai sus, în Lipscani, n-au fost nişte vizionari.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Aşa-numitul Centru Istoric al Capitalei e o ecuaţie imposibilă. Nici nu-ţi vine să-l demolezi, dar nici restaurarea nu-i o soluţie. Negustorii care şi-au făcut case şi magazine în zona Curtea Veche pînă mai sus, în Lipscani, n-au fost nişte vizionari. Au clădit mult, însă şubred, cu mijloacele cele mai ieftine ale vremii. Au tras un maximum de profit dintr-o investiţie mai degrabă făloasă decît solidă. Felul în care gîndeau ei atunci comerţul nu permite reconsiderarea în termenii unei arhitecturi emancipate a spaţiilor decît cu mare cheltuială şi cu un viitor confuz. Locul e perfect, construcţiile sunt terminate.
Cu excepţia faţadelor, care dau aerul "de epocă" al perimetrului, nu prea e nimic de recuperat. Zidăria e putredă, lemnăria consumată şi, ce n-a reuşit în întregime veacul, au distrus locatarii.
Am vrut, în mai multe rînduri, să intru în curţile şi în apartamentele insalubre de pe strada Covaci şi de pe alte uliţi şi de fiecare dată am amînat aventura. Şi nu fiindcă m-aş fi speriat peste ce aveam să dau. Ştiam ce aveam să găsesc, deoarece, în urmă cu nişte ani, lucrasem la cartarea vechilor străzi comerciale ale Focşaniului şi cercetasem casă cu casă. E destul să-mi amintesc de mizeria ce-am inventariat-o atunci, ca să simt imediat nevoia unui duş lung. Zilele trecute, unul din locatarii ce urmează să fie strămutaţi m-a luat de mînă ca să-mi arate vizuina în care-şi ducea zilele şi să-mi vorbească de sumele cu care se tranzactează "la rupere" proprietăţile. Când îţi închipui o ruină fudulă, ai în faţa ochilor doar o imagine. Nu-ţi poţi imagina duhorile şi senzaţia de sfîrşit de lume, pe care o încerci cînd urci scara, cînd treci prin faţa uşilor urduroase. Şi nici permanentul sentiment de insecuritate al interioarelor. Cît despre dotările sanitare, mai bine să nu discutăm. Neavînd canalizare, unii au făcut gaură prin etaje şi au umplut subsolurile cu fecale. Apa se mai aduce şi la sticle, reţeaua electrică e o primejdie la vedere. Nimic n-a fost gîndit dintr-un început pentru un trai confortabil şi cu şanse de a fi încă adăugit.
Timpul s-a oprit aici la anul 1900, iar după război a dat înapoi într-un soi de tribalism urban. Nu e nevoie de o scenografie ca să filmezi în direct o apocalipsă locativă.
Zona e "istorică", fiindcă altă istorie mai bună n-avem. O cîrpeşti într-o parte, cedează în cealaltă. Numai un optimist netratat la timp poate să vadă aici o reînviere cu mare ştaif turistic. Poate doar procedînd ca polonezii la Varşovia: păstrînd designul faţadelor şi reconstruind cu metode moderne teritoriul din spatele acestora. Impresia e asigurată şi igiena e controlată. Există probabil în Bucureşti şi alte cvartale condamnate, dar un loc cu mai mult stigmat locativ e totuşi greu de imaginat.
Aşa-numitul Centru Istoric al Capitalei e o ecuaţie imposibilă. Nici nu-ţi vine să-l demolezi, dar nici restaurarea nu-i o soluţie. Negustorii care şi-au făcut case şi magazine în zona Curtea Veche pînă mai sus, în Lipscani, n-au fost nişte vizionari. Au clădit mult, însă şubred, cu mijloacele cele mai ieftine ale vremii. Au tras un maximum de profit dintr-o investiţie mai degrabă făloasă decît solidă. Felul în care gîndeau ei atunci comerţul nu permite reconsiderarea în termenii unei arhitecturi emancipate a spaţiilor decît cu mare cheltuială şi cu un viitor confuz. Locul e perfect, construcţiile sunt terminate.
Cu excepţia faţadelor, care dau aerul "de epocă" al perimetrului, nu prea e nimic de recuperat. Zidăria e putredă, lemnăria consumată şi, ce n-a reuşit în întregime veacul, au distrus locatarii.
Am vrut, în mai multe rînduri, să intru în curţile şi în apartamentele insalubre de pe strada Covaci şi de pe alte uliţi şi de fiecare dată am amînat aventura. Şi nu fiindcă m-aş fi speriat peste ce aveam să dau. Ştiam ce aveam să găsesc, deoarece, în urmă cu nişte ani, lucrasem la cartarea vechilor străzi comerciale ale Focşaniului şi cercetasem casă cu casă. E destul să-mi amintesc de mizeria ce-am inventariat-o atunci, ca să simt imediat nevoia unui duş lung. Zilele trecute, unul din locatarii ce urmează să fie strămutaţi m-a luat de mînă ca să-mi arate vizuina în care-şi ducea zilele şi să-mi vorbească de sumele cu care se tranzactează "la rupere" proprietăţile. Când îţi închipui o ruină fudulă, ai în faţa ochilor doar o imagine. Nu-ţi poţi imagina duhorile şi senzaţia de sfîrşit de lume, pe care o încerci cînd urci scara, cînd treci prin faţa uşilor urduroase. Şi nici permanentul sentiment de insecuritate al interioarelor. Cît despre dotările sanitare, mai bine să nu discutăm. Neavînd canalizare, unii au făcut gaură prin etaje şi au umplut subsolurile cu fecale. Apa se mai aduce şi la sticle, reţeaua electrică e o primejdie la vedere. Nimic n-a fost gîndit dintr-un început pentru un trai confortabil şi cu şanse de a fi încă adăugit.
Timpul s-a oprit aici la anul 1900, iar după război a dat înapoi într-un soi de tribalism urban. Nu e nevoie de o scenografie ca să filmezi în direct o apocalipsă locativă.
Zona e "istorică", fiindcă altă istorie mai bună n-avem. O cîrpeşti într-o parte, cedează în cealaltă. Numai un optimist netratat la timp poate să vadă aici o reînviere cu mare ştaif turistic. Poate doar procedînd ca polonezii la Varşovia: păstrînd designul faţadelor şi reconstruind cu metode moderne teritoriul din spatele acestora. Impresia e asigurată şi igiena e controlată. Există probabil în Bucureşti şi alte cvartale condamnate, dar un loc cu mai mult stigmat locativ e totuşi greu de imaginat.
