Moartea lui Patru

"La 16 ani mi-am scris testamentul. Vazand ca n-am murit, la 18 am scris un altul." Asta e o replica dintr-un film vazut de mult. M-a marcat. O spun acum, ca sa fac un preambul stupid la o destainuire ce am a v-o face:

"La 16 ani mi-am scris testamentul. Vazand ca n-am murit, la 18 am scris un altul." Asta e o replica dintr-un film vazut de mult. M-a marcat. O spun acum, ca sa fac un preambul stupid la o destainuire ce am a v-o face:
Am loc de veci. Este si singura realizare a mea de pana acum. Una importanta cred. N-am construit nimic pana azi, n-am deslusit nici un sens profund, nu sunt mai intelept acum, la 31 de ani, decat atunci cand aveam o luna. Nu ma pricep la nimic, nu sunt folositor nimanui, nu am nici o directie clara. Dar am loc de veci. E adevarat, nici macar asta nu e meritul meu, dar nu vreau sa devin excesiv de macabru si sa va spun ca l-am primit cadou, desi e adevarat.
Toate acestea imi trec prin cap in timp ce ma uit la televizor cum mor oamenii. Se chinuie. Se sperie. Se roaga. Apoi, unii dintre ei se duc, acoperiti de apa. Deznadejde, lacrimi, durere, cosmar, dezastru, drama, moarte, toate aceste cuvinte sunt acum comune, banale, cu sens estompat, cu rezonanta stinsa. Imaginile insa nu. Ma uit si simt cum oscilez de la mania care imi galgaie in sange la disperare lasa. Nu sunt filme, nu sunt fictiuni si cu siguranta nu e nici happy-end. Reperele, falsa senzatie a sigurantei, iluzia controlului se duc pe apa sambetei. Ma izbeste acut nevoia de punct fix. Ma agat ca un inecat, instinctiv, de faptul ca am loc de veci. Complet cretin.
Poate ca in cer, acum, sunt alegeri anticipate si Dumnezeu e ocupat cu campania, nu mai aude rugile gurilor pline de mal. Oameni amarati, saraci, chinuiti, munciti sunt izbiti acum teribil. Unii dintre ei nu pot pleca de langa casa lor la care au muncit o viata. Pe ei soarta nu i-a iubit si dezmierdat, nu au primit cadouri ale hazardului, nu au fost serviti cu o tona de puf printr-o conjunctura scrobita. Ei pentru fiecare caramida si-au zdrelit degetele, pentru fiecare scandura si-au tocit oasele.
Iar acum nu pot pleca pentru ca au devenit una cu casa. Asa cum Ana lui Manole nu poate iesi din zid, eliberata, sa plece spre alte zari, nici ei nu pot ceda, indiferent de cat de amenintator e puhoiul care-i inghite. Si atunci mor. Acum multi ani, vedeam la Teatrul Mic piesa "Niste tarani", poate cel mai formidabil act artistic la care am fost martor. Am vazut-o de cel putin cincizeci de ori, si de fiecare data simteam la fel vazand moartea lui Patru. Erau emotii smulse cu forcepsul din cotloane ale constiintei despre care nu stiam ca exista. "...Dar Patru se scufundase iar in somnul acela ca o apa si il auzea pe Naita ca de departe si i se parea ca nu vorbeste cu el. El se vedea iesit afara in pridvor si afara era soare si primavara, inflorisera coacazul si vita de vie si el se uita la ele si parca nu credea ca sunt ale lui, iar Naita il toca la cap si el nu intelegea deloc de ce...
Apoi incet-incet, incepu sa coboare treptele scarii lui din spatele casei si cobora mereu si scara nu se mai termina si el parca obosise acum si intr-un tarziu se opri din coborat si il intreba pe Naita daca mai e mult, fiindca el a obosit si nu mai poate..." Ma uit acum, dupa 15 ani, si retraiesc moartea lui Patru la fiecare buletin de stiri. Fricos si bicisnic ma ghemuiesc in spiritul meu crispat, cautand o voce launtrica sa ma minta frumos ca totul va fi bine.
Ma calca pe cap o imagine ca o iluminare: un batran mort inecat in casa la Vadu Rosca tine mana stanga ridicata, intepenita de moarte, iar palma e stransa pumn. Doar degetul mijlociu tasneste in sus victorios ca o statuie sfidatoare si victoriousa. Unii spun ca ar fi un semn indreptat spre autoritati. Eu insa nu cred. E revolta copilului nedorit al lui Dumnezeu, calugar paralizat, uitat in casa lui izolata de cei care au fugit sa se salveze. Semnul lui de victorie. Triumful!