Mogulii de partid şi mogulii de presă

Un trust de presă are multe din datele unui partid. Un trust de presă al statului, însă într-un regim democratic, e o aberaţie, întrucât tot o aberaţie ar fi şi existenţa unui partid de stat.

Gazetarii lucrează într-un trust de presă sau în altul la potrivire. Felul lor de a gândi şi scrie se potriveşte, în chestiunile esenţiale, cu al trustului. La fel merg şi simpatiile în politică: oamenii se orientează spre partidul care, în chestiunile esenţiale, oferă o anume compatibilitate. Nimeni nu intră forţat nici în politică, nici în jurnalismul practicat de un trust de presă.

Preşedintele Băsescu vorbeşte de mogulii de presă cu un dispreţ nedisimulat, deşi el însuşi e un mogul. Unul de partid. Deosebirea dintre relaţiile din interiorul unui trust de presă şi dinăuntrul unui partid însă e atât de mare, încât asemănările nu mai contează. În faţa mogulului de partid nu suflă nimeni. În trusturile de presă, mişcarea şi suflarea sunt mult, mult mai libere. Explicaţia e simplă: în partid nu e nevoie să gândeşti, deoarece gândesc mogulii, pe când în presă, în televiziune, în activităţile de trust de presă e obligatoriu, e vital, e de la sine înţeles că trebuie să gândească toţi.

Mogulul de presă e preocupat ca oamenii lui să gândească mult şi bine. Că gândesc mult şi bine conform unor idei directoare, e normal să fie aşa. De aceea s-au şi orientat jurnaliştii spre acel trust, nu spre altul, pentru că i-a atras, cum spuneam la începutul acestui articol, potrivirea. Când apar nepotrivirile stânjenitoare de amândouă părţile, jurnalistul pleacă la alt trust sau îşi face ziar ori canal tv. Cu banii lui sau ai unui mogul din industrie, finanţe sau cultură, nu contează. Ce contează e noua potrivire la idei şi interese.

Nimeni nu va face caz niciodată de faptul că un ziarist a lucrat, într-o viaţă, în zece locuri. În politică însă, migrarea dintr-un partid în altul e sancţionabilă, pentru că politicianul are un contract cu alegătorii săi prin buletinul de vot. E un contract pe termen lung, de cel puţin patru ani. În presa scrisă, contractul e reînnoit zilnic prin cumpărarea ziarului, iar în televiziune prin telecomandă. Când au loc nepotriviri majore, între cititor şi jurnalist, contractul e de la sine nul. Publicul cumpără alt ziar sau butonează telecomanda şi trece pe alt canal.

De aceea, mogulii de partid nu trebuie să se războiască tot timpul cu presa, pentru că a fi mogulul unui trust de presă e în firea afacerii, pe când a fi mogul de partid e contra principiilor democratice. Ar mai fi un motiv pentru care preşedintele Băsescu ar fi trebuit să-şi vadă de treburile preşedinţiei sale şi să lase presa în pace. Unul istoric şi de conservare. Nici un preşedinte nu a câştigat niciodată un război cu presa în statele democratice. Cauza e în însăşi condiţia profesiunii de jurnalist. Gazetăria e şi o conjuraţie, nu doar o meserie. Preşedinţia e doar o ocupaţie. Cum să se lupte o ocupaţie cu o conjuraţie?!!