Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Habar n-am cum şi când s-a mutat în oraşul de pe malul Dunării. Ne-am trezit cu el pur şi simplu, aşa, dintr-odată. Asemenea unei ploi de vară, repezită şi tumultoasă. Îndeosebi trecătoare. Era încă tânăr, abia împlinise 30 de ani. Oltean get-beget, dinspre Drăgăşani, o zvârlugă de om, cu o poveste alambicată şi tulbure. Venise în baroul turnean şi nu oricum, fiindcă, în scurt timp, le stricase ălora încremenirea în inerţie. Şi ierarhiile, cu firea lui iute şi cu un meşteşug al vorbei nedeprins în zonă. Eu l-am cunoscut prin 1977, după cutremur. Încropisem, dimpreună cu nişte colegi de liceu, avântaţi ca şi mine, o echipă de fotbal. Nădăjduiam să reînviem o tradiţie, cu oareşce emoţie locală, stârniţi de septuagenarul George Marinescu. Bătrânul acesta scotocise prin nu ştiu ce magazie mucegăită şi ne adusese ghete cu crampoane de cuie şi niscaiva tricouri ponosite, de altădată. Bocancii se scorojiseră de nepurtare şi bănuiesc că încălţări asemănătoare încercaseră şi alde Baratki. I-am folosit câţiva ani şi ferească sfântu' să te fi atins pe tibie, prăpăd făceam ! Ei bine, prinşi în povestea cu miros de naftalină, la un antrenament s-a nimerit un bărbat scund şi gureş. S-a băgat în joaca noastră, deşi îl ocolea talentul. Pe nesimţite, i-am zis cine suntem şi ce iluzii ne înfierbântă minţile crude. Semănam în însufleţire, n-am nicio îndoială, cu cireşarii văzuţi în filmul atât de drag atunci. I-au lucit ochii într-un fel anume ascultându-ne şi, deodată, s-a înfiripat basmul adolescenţei şi tinereţii dintâi. La început s-a numit “Sănătatea” Turnu Măgurele, mai apoi “Turris”. Nea Mihai ne-a devenit patron, manager, antrenor, felcer, părinte, frate mai mare, mentor, pedagog, orice ! Cu banii din onorarii ne-a înscris în campionatul zonal, de unde am promovat succesiv în “Promoţie” şi “Onoare”. Primul capitalist în fotbalul românesc postbelic a apărut în Teleorman, nu altundeva, în plină epocă de aur. Plătea din buzunarul său baremele de arbitraj, deplasările, echipamentul, mesele şi ciubucurile, başca un cantonament de iarnă, la Buşteni. Un miracol de om, zău !, în vremea aceea în care iniţiativa privată era de neconceput, dacă nu faptă penală. I se dusese faima în judeţ, crease un fenomen greu de înţeles azi. Lumea îl privea oriunde cu o curiozitate justificată, excentricul personaj aprinsese un întreg campionat judeţean. De la Băcăleşti la Botoroaga şi de la Izvoarele la Peretu, oamenii se strângeau ca la Petrache Lupu. Aflaseră, umblase zvonul că un nebun inimos îşi cheltuie averea cu o ceată de puşti, sfidând principiile eticii şi echităţi socialiste. Ţin minte că ultimul meci în “Promoţie” l-am disputat la Piatra, pretendenta aflată în luptă directă cu noi. I-am învins şi am intrat în categoria cea râvnită. Am năvălit în urbe aidoma unor cuceritori, deloc belicoşi, cântând şi scandând numele echipei, aruncându-l în sus pe eroul care ne hrănise himera. Stăteam aproape zilnic cu nea Mihai, stabileam formaţia de bază, strategia şi viitoarele transferuri, tactica, nimic nu ne scăpa. Ce mai, ca la cluburile mari, doar studierea video a adversarilor am ratat-o ! Alteori mă iniţia în tainele dreptului, pe culoarele înguste şi întortocheate ale Justiţiei, îmi spunea ce e de fapt dreptatea. Tânjeam să ajungem în divizia “C”, să atingem gloria sportivă şi să umplem paginile ziarelor, să ne lăfăim în celebritatea de celuloză. Trăiam un vis american, într-o societate rigidă şi cică opresivă, cu o stricteţe a regulilor capabilă să te strivească. Mi se părea că totul este posibil, că nimeni nu e în stare să ne curme zborul. Omul predestinat să dea sens destinului nostru cenuşiu şi neînsemnat nu putea fi oprit de sistemul atât de hulit astăzi. Toţi credeam astfel, el fusese hărăzit să spargă prejudecăţile şi limitele, canoanele şi oboseala. Ca să vă imaginaţi câtă forţă de persuasiune avea, la numai o săptămână de la încorporarea mea, s-a înfăţişat la unitate şi nu a plecat până nu m-a luat cu el, încălcând toate regulamentele militare şi uzanţele cazone. Cum i-o fi convins pe comandanţi să-mi permită părăsirea clandestină a cazarmei doar pentru a fi prezent la un derby pirpiriu rămâne un mister. Aidoma s-a întâmplat şi cu aducerea în oraş a “Prinţului din Trivale”, cu F.C Argeş, şi a Progresului condus de inovatorul Viorel Mateianu. Din nefericire, de aici i s-a şi tras sfârşitul. Autorităţile se cam săturaseră să-i suporte apucăturile de capitalist şi l-au pândit la cotitură. Momentul s-a ivit la apariţia inegalabilului Dobrin. Edilii ne-au interzis să folosim stadionul municipal, ferecând porţile, spectatorii s-au înfierbântat niţel şi au rupt lacătele, s-au auzit şi ceva înjurături împotriva partidului unic şi totul s-a năruit. Piteştenii au fost urcaţi cu de-a sila în autocar şi alungaţi din localitate, iar “Avocatu' ” a şters-o grabnic undeva, departe de furia organelor represive. Uneltise, chipurile, la subminarea ordinii de drept. Fără să ni se ofere posibilitatea de a ne apăra, ştabii de la Alexandria ne-au exclus samavolnic din competiţie şi ne-au transformat în amintire, în 1982. Curând, Mihai Ghiţă, căci acesta este numele personajului neverosimil, a părăsit oraşul şi s-a întors la Drăgăşani, lăsând în loc o legendă. Oho, şi amărăciune cu toptanul, întrucât pasiunea sa, adesea iraţională, luminase orbitor soarta c âtorva copii şi tineri, abandonaţi brusc şi izgoniţi din cea mai frumoasă poveste. Ce şansă să întâlneşti asemenea inşi în viaţă, ce grozăvie să trăieşti desprinderea la o etate fragedă ! Mulţumim, nea Mihai, însămânţătorul nostru de entuziasm şi nonconformism!
Citește pe Antena3.ro
