Nea Mihai

Habar n-am cum şi când s-a mutat în oraşul de pe malul Dunării. Ne-am trezit cu el pur şi simplu, aşa, dintr-odată. Asemenea unei ploi de vară, repezită şi tumultoasă. Îndeosebi trecătoare. Era încă tânăr, abia împlinise 30 de ani. Oltean get-beget, dinspre Drăgăşani, o zvârlugă de om,  cu o poveste alambicată  şi tulbure. Venise în baroul turnean şi nu oricum, fiindcă, în scurt timp,  le stricase ălora încremenirea în inerţie. Şi ierarhiile, cu firea lui iute  şi cu un meşteşug al vorbei  nedeprins în zonă. Eu l-am cunoscut prin 1977, după cutremur. Încropisem, dimpreună cu nişte  colegi de liceu, avântaţi ca şi mine, o echipă de fotbal. Nădăjduiam să reînviem o tradiţie, cu  oareşce emoţie locală, stârniţi de septuagenarul George Marinescu. Bătrânul acesta scotocise prin nu ştiu ce magazie mucegăită şi ne adusese ghete cu crampoane de cuie şi niscaiva tricouri ponosite, de altădată. Bocancii se scorojiseră  de nepurtare şi bănuiesc că încălţări asemănătoare încercaseră şi alde Baratki. I-am folosit câţiva ani şi ferească sfântu' să te fi atins pe tibie, prăpăd făceam ! Ei bine, prinşi în povestea cu miros de naftalină, la un antrenament s-a nimerit un bărbat  scund şi gureş. S-a băgat în joaca noastră, deşi îl  ocolea talentul. Pe nesimţite, i-am zis cine suntem şi ce iluzii ne înfierbântă  minţile crude. Semănam în însufleţire, n-am nicio îndoială, cu cireşarii văzuţi în filmul atât de drag atunci. I-au lucit ochii într-un fel anume ascultându-ne şi, deodată,  s-a înfiripat basmul adolescenţei şi tinereţii  dintâi. La început s-a numit “Sănătatea” Turnu Măgurele, mai apoi “Turris”. Nea Mihai ne-a devenit  patron, manager, antrenor, felcer, părinte, frate mai mare, mentor, pedagog, orice ! Cu  banii din onorarii ne-a înscris în campionatul  zonal, de unde am promovat succesiv în “Promoţie”  şi “Onoare”. Primul capitalist în  fotbalul românesc  postbelic  a apărut în Teleorman, nu altundeva, în plină epocă de aur. Plătea din buzunarul său baremele  de arbitraj, deplasările, echipamentul, mesele şi ciubucurile, başca un cantonament de iarnă, la Buşteni. Un miracol de om, zău !, în vremea aceea în care iniţiativa privată  era de neconceput, dacă nu faptă penală. I se dusese faima în judeţ, crease un fenomen greu de înţeles  azi. Lumea îl privea oriunde cu o curiozitate justificată, excentricul personaj aprinsese un întreg campionat  judeţean. De la Băcăleşti la Botoroaga şi de la Izvoarele la Peretu, oamenii se strângeau ca la Petrache Lupu. Aflaseră, umblase zvonul că un  nebun  inimos îşi cheltuie averea cu o  ceată de puşti, sfidând principiile eticii şi echităţi socialiste. Ţin minte  că  ultimul meci în “Promoţie” l-am disputat la Piatra, pretendenta aflată în luptă directă cu noi. I-am învins şi am intrat  în categoria cea râvnită. Am năvălit  în urbe aidoma unor cuceritori, deloc belicoşi, cântând şi  scandând numele echipei, aruncându-l în sus pe eroul care ne hrănise  himera. Stăteam aproape zilnic cu nea Mihai, stabileam formaţia  de bază, strategia şi viitoarele transferuri, tactica, nimic nu ne scăpa. Ce mai, ca la cluburile mari, doar studierea video a  adversarilor am ratat-o ! Alteori mă  iniţia în tainele dreptului, pe culoarele înguste şi întortocheate ale Justiţiei, îmi  spunea ce e de fapt dreptatea. Tânjeam să  ajungem în divizia “C”, să atingem gloria sportivă şi să umplem paginile ziarelor, să  ne lăfăim în celebritatea de celuloză. Trăiam  un vis american, într-o societate rigidă  şi cică opresivă, cu o stricteţe  a regulilor capabilă  să te strivească. Mi se  părea că totul este posibil, că nimeni nu e în stare să ne curme zborul. Omul predestinat să  dea sens destinului nostru cenuşiu  şi neînsemnat nu putea fi oprit de  sistemul atât de hulit astăzi. Toţi credeam  astfel, el fusese hărăzit să spargă prejudecăţile  şi limitele, canoanele şi oboseala. Ca să vă imaginaţi câtă forţă de persuasiune avea,  la numai o săptămână de la încorporarea  mea, s-a înfăţişat la unitate şi nu a plecat până  nu m-a luat  cu el, încălcând toate regulamentele militare şi uzanţele cazone. Cum  i-o fi convins pe comandanţi să-mi permită  părăsirea  clandestină a cazarmei  doar pentru a fi prezent la un derby pirpiriu  rămâne un mister. Aidoma s-a întâmplat  şi cu aducerea în oraş a “Prinţului din Trivale”, cu  F.C Argeş, şi a Progresului condus de inovatorul Viorel Mateianu. Din nefericire, de aici i s-a şi tras sfârşitul. Autorităţile se cam săturaseră  să-i suporte apucăturile de capitalist şi l-au pândit la cotitură. Momentul  s-a ivit la apariţia inegalabilului Dobrin. Edilii ne-au interzis să folosim stadionul  municipal, ferecând porţile, spectatorii s-au înfierbântat niţel şi au rupt lacătele, s-au auzit şi ceva înjurături împotriva partidului unic şi  totul s-a năruit.  Piteştenii  au  fost  urcaţi  cu de-a sila în autocar şi alungaţi din localitate,  iar “Avocatu' ” a şters-o grabnic undeva, departe de furia organelor represive. Uneltise, chipurile, la subminarea ordinii de drept. Fără să ni se ofere  posibilitatea de a ne apăra, ştabii de la Alexandria ne-au exclus samavolnic din  competiţie şi ne-au transformat în amintire, în 1982. Curând,  Mihai Ghiţă, căci acesta este numele personajului neverosimil, a părăsit oraşul  şi s-a întors la Drăgăşani, lăsând în  loc o legendă. Oho, şi amărăciune cu toptanul, întrucât  pasiunea sa, adesea iraţională, luminase orbitor  soarta c âtorva copii şi tineri, abandonaţi brusc şi izgoniţi din cea mai frumoasă  poveste. Ce şansă să întâlneşti  asemenea inşi în viaţă, ce grozăvie să trăieşti desprinderea la o etate fragedă ! Mulţumim, nea Mihai, însămânţătorul nostru de entuziasm şi nonconformism!