Nebunia (noastră) cea de toate zilele

de Cristina Bazavan | 13 Oct 2007 • 00:00

JURNAL DE CINEFIL

Un bărbat se imbracă in rochie ca să-şi inţeleagă mai bine soţia. A aflat el de la o prietenă că, dacă te imbraci in hainele cuiva, ai putea să-l simţi şi să-l inţelegi mai bine. Şi, intr-un fel ciudat, "rochia albastră adusă din excursia in Bulgaria" il face să intre in pielea ei, să ia din curajul ei şi să inceapă să riposteze la cicălelile conjugale. O apostrofează el, care de obicei e supus, o trimite la doctor (deşi
lui i se spunea că e bolnav, după criterii comice), dar in toate gesturile lui e o doză mare de iubire - m-am pus in pielea ta, pentru
că te iubesc - , nerostită insă.

E secvenţa mea preferată din "Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele", cea mai recentă premieră a Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ. Imi place mult, pentru că aparent e comică: un bărbat trecut de 60 de ani - cu riduri, chelie şi burtă de la berea din sticle care "pot să scoată bule" - poartă hainele soţiei mulate, caraghioase. N-are nimic din gesturile asumării unui travestit, nici măcar nu se găndeşte la asta, deşi are o prietenă artist (pictoriţă de bibelouri) care l-a iniţiat vizual in travestire. Are insă o umilinţă şi o tandreţe care vin din dorinţa de a merge mai departe in căsnicia lui de mulţi ani, uzată şi plină de lucruri plicticoase, dar consumată alături de femeia pe care o iubea căndva şi pe care o mai iubeşte. Aşa că, de fapt, secvenţa e foarte tristă şi e frumos, ca spectator, să trăieşti cele două senzaţii (amuzament şi intristare) simultan.

Cam aşa se intămplă cu tot spectacolul şi vă rog să nu cădeţi in plasa "a făcut in sfărşit şi Radu Afrim (căci el e regizorul) o comedie", pentru că dincolo de fiecare hohot de răs (şi vor fi foarte multe hohote) se ascunde căte un oftat. Cam ca la parfumurile fine - nota de suprafaţă dulce, iar baza amăruie.

Dacă sunteţi cinefili o să FACEŢI racord cu filme bune cănd vedeţi piesa asta. Mai intăi că decorul e minimalist şi iţi aminteşte cumva de Dogville-ul lui Lars von Trier (casele şi şoseaua desenate pe scenă), mai apoi că fiul familiei descrise mai sus are ceva din Stephane din "Arta viselor", filmul lui Michel Gondry ("La science des reves"). Şi acolo, şi aici, tănărul face o mulţime de trăsnăi inocente şi naive doar pentru că e indrăgostit, dar ceea ce va ferici cu adevărat spectatorii (mai ales spectatoarele) e faptul că actorul romăn, Cezar Antal, e absolut delicios in interpretare şi e la fel de bun şi de frumuşel precum Gael Garcia Bernal, actorul lui Gondry.

De fapt, toată piesa asta e despre iubire şi nebuniile pe care le facem "din cauza" ei. Un bărbat iubeşte un manechin de vitrină pentru că nu-l cicăleşte şi nici nu-l părăseşte; un cuplu nu poate face dragoste decăt dacă e privit; un alt bărbat vrea să fiarbă părul fostei iubite in lapte ca să se intoarcă la el; o tănără se răzbună pe fostul iubit culcăndu-se cu bărbaţii care trec pe lăngă o cabină telefonică; o bătrănă vrea să compenseze doza de iubire pe care i se pare că n-o mai primeşte familia ei, donănd sănge "răniţilor din Cecenia". Şi toţi oamenii ăştia-s legaţi prin nişte linii pe care le vezi, la propriu, pe scenă şi care, cumva, ajung pănă la tine.

De văzut neapărat pentru senzaţiile amestecate de dulce-amar, pentru muzicile cu mult substrat, pentru dialogurile nerostite (uneori căntate) şi, mai ales, pentru Coca Bloos (in rolul mamei; atenţie! căntă intr-o secvenţă), pentru Constantin Cojocaru (prietenul fiului, cel care iubeşte un manechin de vitrină; căntă şi el!!), pentru Tudor Tăbăcaru (tatăl) şi pentru minunatul Cezar Antal (fiul). Piesa vine şi la Bucureşti in Festivalul Naţional de Teatru.