· La bodyguarzi stăm bine. Nu s-au făcut clasamente pe naţiuni, dar dacă s-ar întocmi unul, cu siguranţă am fi pe un loc fruntaş. Ce ocupaţie ciudată! Te antrenezi ca pentru un război corp la corp ştiind că n-o să ai niciodată ocazia de a lupta. Bodyguarzii sunt o clasă socială, deşi nimeni nu o consideră ca atare. Cei mai vânjoşi cetăţeni ai patriei, având în comun musculatura, statura, forţa fizică şi o anume disciplină a prezenţei, sunt şi cei mai inactivi. Sunt plătiţi bine, ca să nu facă nimic, să-şi vândă vigoarea şi tinereţea unor închipuiţi, unor fumători de trabucuri cu ochelari negri şi maşini de asalt. Ocupaţia aceasta prezintă încă o absurditate: în România, categoria socială care ar trebui să aibă pază de corp nu prea există. Nu avem prinţi şi celebrităţi mondiale ale ecranului, nici staruri care să adune o sută de mii de fani pe stadioane. Cei mai mulţi dintre fiţoşii care umblă cu garda după ei sunt nişte dubioşi şi nişte parveniţi, cărora le-ar sta mai bine în postura de pumnangii decât de domni. Domnii adevăraţi ai momentului n-au nevoie de bodyguarzi. Nici bancherii şi nici puţinii demnitari cu o purtare de seniori. Dintre politicieni, fac caz de primejdiile care pasămite îi pândesc la tot pasul mârlanii şi clinicii. Acei şefi de partide degeaba născuţi cu talent la insulte şi la duşmănii. Bodyguarzii lor sunt plătiţi nu să-i apere, ci să le statueze condiţia de sacrificaţi ai adevărului şi dreptăţii. Bodyguarzii plini de muşchi şi de tupeu trebuie să-i ferească de fapt de scuipaţi. Nobilă îndeletnicire!
· Vârstnicii care fac o facultate după 60 de ani, când diploma nu le mai deschide nici un drum, nu au o explicaţie credibilă cu privire la această performanţă contra naturii. Nici unul dintre interviurile "de senzaţie" cu sexagenarii din anul întâi ai unor universităţi nu a dezvăluit o motivaţie romantică şi recuperatorie, ci pricini mai degrabă colaterale învăţatului. Unul singur a mărturisit un imbold convingător şi simpatic: merge la cursuri, fiindcă bătrâneţea e plicticoasă şi şcoala e locul unde li se poate adresa unor tineri fără să se simtă cu totul de prisos. Plătesc taxele, a zis el, învăţ conştiincios şi iau examenele cu note mari pentru favoarea de a nu sta cu moşii, ci cu tinerii.
· O doamnă deputat îmi reproşează, pe bună dreptate, că, în ce-i priveşte pe oamenii politici, eu văd totul numai în alb sau negru. Luându-i în grav reproşul, m-am întrebat de ce văd eu numai negru acolo unde e şi gri, unde sunt şi pete de culoare? Răspunsul e că n-aş vrea să fiu în pielea acestor oameni politici, nici măcar în pielea celor la care văd totul în alb. În subconştient, le sunt recunoscător politicienilor că şi-au asumat această muncă publică plină de afronturi. Cineva, nu-i aşa?, trebuie s-o facă. Iar dacă ei găsesc şi satisfacţii în presiunea la care-i obligă marea administraţie, cu atât mai bine. Mă scutesc de culpa că nu vreau să fiu politician.