Oameni care n-au stare

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Evident, am o problemă, iar dacă sunt sincer şi-mi recunosc un viciu de fabricaţie, s-ar putea să-mi confirme şi alţii că, într-adevăr, am o problemă. Problema e că nu mai ţin minte de când nu mi-am făcut concediul anual ca toată lumea. Nu ţin minte nici să fi petrecut de douăzeci de ani încoace un concediu detaşat de profesie. De duminici şi de zilele libere mi-e groază. Cum adică să nu fac nimic?

În unele zile, de atâta făcut, sunt istovit de cum se lasă seara. Îmi rămân câteva ceasuri în care nu-s bun de nimic. Timpul rămas până spre miezul nopţii, când mă urc în pat, e un chin. Dacă aş putea să mi-l pun deopar­te, pentru când voi avea nevoie de timp şi n-o să am de unde-l lua, ar fi perfect. Aş face o rezervă din concedii, duminici, sărbători legale, din după-amiezile prea lungi şi din serile în care mintea îmi e obosită şi nu mă mai ajută.

Cu toate astea, nu mă pot compara cu oamenii care îl au pe dracul în ei, care par împinşi de la spate de o forţă mai presus de voinţa omenească. N-au timp nici să moară, darmite să se întrebe: acum oare ce să fac, ca să nu înnebunesc de stat degeaba?

Când îmi conştientizez problema, n-o fac fiindcă mi-ar fi  milă de mine. Dacă vreau, pot să mă plimb şi o lună întreagă. Ca paraşuta mică, al cărui rost e să scoată din sac paraşuta mare, problema mea o amorsează însă pe aceea a oamenilor care nici nu vor, nici nu mai pot să se oprească din muncă.

Problema lor e salvarea economiei româneşti. Problema mea e numai a mea, problema lor interesează toată ţara. Dacă ei n-ar fi aşa cum sunt, de neoprit, obsedaţi de lucru, preocupaţi şi în somn de afaceri şi de producţie, preţuind fiecare minut de parcă ar fi ultimul, ţara ar rămâne la mâna celor care aşteaptă să treacă luna şi să-şi ia leafa, care aşteaptă pensia ca pe o mântuire, care au un cult pentru aşteptatul în gol. E clar că n-am nimic cu cei care îşi trăiesc viaţa altfel decât mine. Doar am recunoscut dintr-un început că aş fi preferat să nu am astfel de vicii de fabricaţie. Fie şi numai pentru a nu-mi obliga familia la o cadenţă a zilei obositoare. În acelaşi timp, nu pot să nu-i admir pe oamenii înhămaţi la nişte munci, care nu le lasă timp să se bucure de reuşită. Îi admir, dar mă ţin la oarecare distanţă de ei, deoarece vitalitatea lor contaminează, mă scoate din ale mele şi mă termină repede. Ei există în alte dimensiuni.

Cu unii am lucrat în aceeaşi echipă câţiva ani şi încă nu-mi revin. Plecam de acasă neodihnit, în zori, ca să mă întorc după orele douăzeci şi două complet stors de puteri. Iar ce era mai rău, era somnul în semitrezie, bânuit de grijile zilei, un somn în care mă simţeam prins într-un mecanism din afara omenescului, de neoprit.
Admiraţia e una, iar participarea e alta. Multora le prieşte viaţa alături de oamenii-locomotivă. Suportă de la aceştia un transplant de sens.