Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un universitar, un om umblat şi instruit, vrea să mă convingă că "ăştia" sunt de încredere, findcă au furat mai puţin ca "ăia" dinaintea lor. Nu sunt puţini cetăţenii care gândesc la fel, că e normal ca politicienii să-şi tragă parte din banii publici, numai că trebuie să fure cu măsură, cu bun-simţ. De fapt, puţini mai sunt românii care gândesc că nimeni nu e îndreptăţit să fure.
Domnul profesor nu face un secret din simpatia lui pentru Băsescu. Ştiind că poate fi suspectat de un exces partizanal, o ia înaintea interlocutorului tot româneşte: Nu că eu sunt de partea lui Băsescu, dar am dreptate! În lumile pe care le-a colindat şi a predat, universitarul n-ar fi îndrăznit să pledeze pentru cinstea celui care fură mai puţin ca demnitarii din alte partide. În ţară, însă coboară la logica sentimentală a colectivităţii. Un lucrător la spaţii verzi mi-a spus că va fi ordine şi dreptate în România, numai când vom fura toţi! Omul realiza că e nevoie de o idee pe care să o susţină toţi cetăţenii şi că ideea nu poate să fie decât una care a făcut deja un număr foarte mare de adepţi.
De furat tot o să se fure, fiindcă mai e de furat mult din ţara asta, a zis el, dar corect e să avem toţi dreptul să furăm. Între părerea universitarului şi a muncitorului cu grebla nu sunt deosebiri la esenţă. Un compatriot, stabilit în Statele Unite după 1990, a adaptat teoria şi practica furtului de la stat în varianta românească la dura fiscalitate americană. Mi-a explicat, cu toată seriozitatea, că impozitele sunt o convenţie şi că, respectând convenţiile impuse de stat, fiecare cetăţean e dator să vină cu o convenţie proprie. Convenţiile se luptă între ele şi cea mai potrivită cu epoca funcţionează. Statul vrea să-mi ia cât mai mult din ce câştig, a detaliat el principiul convenţiilor, iar eu trebuie să-i dau cât mai puţin.
E care pe care. În toată chestiunea aceasta, a relaţiei cinste-necinste la români, nu de români e vorba, ci de cei cincizeci de ani de dictatură în care mureai de foame cu cinstea. Şi făceai foame la propriu, nu doar ca metaforă. Mâncarea se cumpăra, dar se şi procura. Cumpăratul, care era convenţia de stat, nu putea fi susţinută de galantarul gol. Formula "lagărul comunist" îşi pierduse semnificaţia punitivă, însemna o organizare specifică în războiul rece cu "lagărul capitalist". Formula s-a pierdut pe drum, însă ne-a rămas în memorie imperativul ei şi anume că, în condiţii de lagăr, toate deprinderile sociale tradiţionale, tot ce a construit omenirea până la instaurarea dictaturii comuniste, ca normă de cinste şi respect pentru proprietate, nu mai conta. Se fură şi încă se va mai fura, până ce vom instituţionaliza ferm respectul pentru proprietate.
Constituţia e ambiguă, deşi pare a fi despărţit apele. Nu-i destul să ai o constituţie, dacă nu faci nimic să grăbeşti asimilarea ei. Românul nu e mai hoţ ca alţii, dar trebuie să recupereze nişte norme sociale care n-au funcţionat jumătate de secol.
Citește pe Antena3.ro
