Oamenii cu măşti

Era un loc în care oamenii spuneau numai adevărul. Ei nu cunoşteau noţiunea de minciună, aşa încât tot ce spuneau era adevărul curat. Asta se întâmpla într-un film, difuzat de ”Cinemax”, nu ştiu dacă-mi amintesc bine titlul lui, ”Inventarea minciunii”. Filmul a început cu un bărbat, care spunea ”N-am chef să vin la muncă azi şi, de fapt, urăsc slujba asta”(am citat din memorie). Oamenii îşi spuneua verde-n faţă tot ce credeau unii despre alţii, fiindcă sistemul lor nervos nu conţinea conexiuni biologice pregătite pentru alte tipuri de percepţie. Ce-şi spuneau părea uluitor; dacă unul credea că altul e incompetent, nesuferit sau prost, îi spunea asta direct. M-am gândit că o asemenea lume există; cabinetul unui psihoterapeut e un soi de lume a sincerităţii, în care păşesc oamenii, tocmai pentru că se umplu atât de minciună, încât ea devine insuportabilă. Omul din faţa psihoterapeutului nu-i la fel de ”mascat” precum omul în viaţa lui obişnuită. În familie, pe stradă, la slujbă, în orice loc s-ar afla, omul poartă măşti, pe care le schimbă după situaţie. El poate părea puternic, invulnerabil, profund spiritual, luminos, agresiv, orgolios, încrezător în forţele proprii, generos; el merge pe cele două picioare şi pare că nimic pe lumea asta nu-l mişcă, nu-l tulbură prea profund, nu-l duce spre cădere şi nu-l afectează. Dar, văzând filmul despre care v-am spus, am simţit că acesta-i un fel de om care respiră, umblă şi se ţine la suprafaţă în lumea în care sistemul nervos e prea obişnuit cu minciuna. În faţa unui psihoterapeut, poate renaşte omul care spune adevărul, chiar acel adevăr neştiut de el însuşi. Omul puternic, strălucitor, politicianul, bogatul, savantul, marele preot, misticul, filozoful, adolescentul, tânărul sau bătrânul din faţa terapeutului se arată neîncrezător în sine, suspicios, înfricoşat de ceea ce se întâmplă în existenţă şi pare să-i scape de sub control. Frica de moarte, frica de a pierde oamenii dragi, dorinţa de a iubi şi a fi iubit, frica de sperare, de pierdere, frica de a nu fi destul de bun, de a nu avea valoare, de a nu fi preţuit, iubit, frica de singurătate, de abandon – iată doar câteva dintre angoasele care macină fiinţele. Dincolo de măştile puterii şi ale învingătorilor, chipul interior al fiinţei umane pare măcinat de dubii, de frică, de îndoială, de întrebări fără răspuns şi, în cele din urmă, de umilirea puteriii sale omeneşti. Oamenii pe care-i credem invulnerabili, nu doar că ştiu să plângă, dar o fac, fie şi în ascuns, şi asta-i o certitudine. Oamenii pe care-i credem demni de critică, de judecată, de cădere, unii pe care vrem să-i rănim şi să-i distrugem sunt, în esenţă, oamenii cu măşti. Fără măşti, însă, adevărul lor e adevărul fiinţei umane, care nu are scutire de la nici una dintre emoţiile fundamentale ale existenţei.

Oamenii adevăraţi sunt mai slabi, mai sensibili, uneori mai răutăcioşi, mai geloşi, mai cruzi, mai intransigenţi, dar şi mai chinuiţi decât măştile pe care ni le arată. Oamenii reali stau ascunşi în lăuntru, mai ies de acolo uneori şi apoi se retrag, se întorc în lumea care minte, căci lumea adevărului pare dincolo de înţeles şi, adesea, dincolo de logică, de raţiune sau de înţelepciune. Dacă ne-am deschide un ”ochi terapeutic”, am simţi o compasiune uriaşă faţă de fiinţa umană, unii faţă de alţii, căci am cunoaşte că nu trăim fundamental diferit din simplul motiv că suntem oameni. Am înţelege că toate traumele unei fiinţe se regăsesc în oricare alta, în alte forme de manifestare, şi de aceea ne-am putea ierta mai uşor şi ne-am putea iubi mai mult!