x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Puţinul care decide totul

0
Autor: Tudor Octavian 09 Mai 2011 - 19:03

În armată, la tragerile cu puşca, locotenentul meu, care nu era chiar un cugetător, ne-a spus că, atunci când ai degetul pe trăgaci, un singur milimetru îţi poate da peste cap întreaga viaţă. Apeşi un milimetru mai mult şi ai omorât un om!

Nu era locotenentul meu min­tea cea mai luminată, dar la vorba lui m-am gândit mult. Aş spune chiar că mă gândesc şi astăzi. Mai ales că la nişte ani buni după ce ar­mata s-a lepădat de mine a existat un astfel de moment al mi­li­me­trului hotărâtor. În 1965, lucram de trei ani într-un institut de  pro­iec­tare, primisem o locuinţă în cen­trul Galaţiului, îmi făcusem un cerc de prieteni printre gazetarii, ac­torii şi scriitorii locului, iar din ie­şi­rile cu slujba în judeţ mă alegeam întotdeauna cu ceva, fără să am probleme de conştiinţă. Nu ce­ream, ni se dădeau: cârnaţi, vin, cea­­pă… În acelaşi timp, mă pre­gă­team, fiind mai mult decât rezervat cu ideea de reuşită, pentru ad­mi­terea la Filologie în Bucureşti. Ar fi fost, în caz că luam admiterea, să las o leafă, o calificare şi un trai confortabil şi să joc totul pe o carte.

De fapt, nici nu-mi era clar ce trebuia să sper. Ştiam doar că fără o diplomă universitară trebuia să-mi cenzurez drastic visările. Dar mai ştiam şi că diploma, în sine, nu-mi garanta nimic. Puţinul acela, milimetrul care ar fi fost să-mi decidă viitorul, l-am lăsat la vo­ia sorţii. Dacă luam examenul, era şi bine, dar şi rău. Dacă nu-l lu­­am, era la fel, şi bine, şi rău. Ştiam că nu-s pregătit, puştimea care forfotea în jurul meu mă timora şi a existat un moment de răs­cru­ce în care, tot atât de îndoit ca în ziua în care am părăsit Galaţiul, m-am dus cu geamantanul la uşă ca să iau trenul de întors.

Într-una dintre însemnările lui Cehov, acesta povesteşte scena în care un ofiţer şi-a dus, în toiul unei pe­treceri cu camarazii, pistolul la tâmplă şi râzând a zis: Ce-ar fi să mă împuşc?! Apoi milimetrul ace­la numit destin a făcut diferen­ţa: omul s-a împuşcat. Dacă lu­am ad­m­iterea, mă aşteptau cinci ani de stu­denţie la zi fără casă, fără bani, fără milă şi fără îndurare. Singura rază de lumină în toată ţicneala de atunci era să ratez examenul. În ce mă priveşte, veneam la Bu­cu­reşti cu 90% şanse de a-l rata. Ter­mi­nasem liceul cu zece ani în ur­mă, eram lipsit de evlavia li­ce­e­ni­lor  faţă de buchea manu­a­le­­lor, iar la întrebările comisiei, apropo de subiectele de pe bilet, tot ce pu­team oferi nu erau cu­noş­tin­ţe, ci păreri.

Totuşi, cu părerile am reuşit mi­li­­metrul providenţial. Am pro­mo­vat examenul, ultimul pe lista de re­u­­şiţi, primul deasupra listei de eşu­aţi. Ultimul, dar reuşit. O pă­­re­re apre­ciată probabil cu un sfert de punct de comisie a făcut di­fe­­ren­ţa în­tre o viaţă şi altă viaţă. De aceea, dacă sunt întrebat cu ce mă ocup, nu spun că sunt jurnalist sau scrii­tor. Spun că sunt autor de păreri.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de