Sîntem prea săraci să cumpărăm ieftin

Pentru noi, românii, problema cea mai importantă legată de viitorul apropiat este trecerea la euro în 2014. În acest scop, trebuie să plecăm de la o realitate. Să înţelegem că statele aspirante la zona euro, între care şi România, sînt nevoite să ia în considerare, în formularea propriilor politici economice, obiectivul convergenţei către punctul cardinal de stabilitate şi creştere economică. Asta înseamnă: adio, finanţări inflaţioniste ale deficitului bugetar; programe riguroase de reducere a cheltuielilor în sectorul public; restrîngerea costurilor în economie şi eliminarea risipei. Pe scurt, punerea în funcţiune a tuturor ceasurilor din turnul pieţei. Şi nu doar a cîtorva. O condiţie fiind dezlegarea cîinilor concurenţei.

Pentru noi, românii, problema cea mai importantă legată de viitorul apropiat este trecerea la euro în 2014. În acest scop, trebuie să plecăm de la o realitate. Să înţelegem că statele aspirante la zona euro, între care şi România, sînt nevoite să ia în considerare, în formularea propriilor politici economice, obiectivul convergenţei către punctul cardinal de stabilitate şi creştere economică. Asta înseamnă: adio, finanţări inflaţioniste ale deficitului bugetar; programe riguroase de reducere a cheltuielilor în sectorul public; restrîngerea costurilor în economie şi eliminarea risipei. Pe scurt, punerea în funcţiune a tuturor ceasurilor din turnul pieţei. Şi nu doar a cîtorva. O condiţie fiind dezlegarea cîinilor concurenţei.

Trecerea la euro ar putea sprijini procesul de ajustare macroeconomică într-un mediu economic inedit pentru noi, cu inflaţie şi dobînzi scăzute. Probabil, nu vor fi posibile prea repede schimbări radicale. Dar ponderea schimburilor cu zona euro creşte deja, treptat, în comerţul nostru internaţional şi în portofoliul de investiţii private. Iată, aşadar, un domeniu în care integrarea europeană prinde viaţă. Faptul este fundamental pentru dezvoltarea României.

Desigur, mai avem de tras. Principalele cerinţe: o creştere economică neinflaţionistă, un deficit extern care să nu mai conducă la presiuni asupra ratei nominale de schimb, un control al cheltuielilor publice care să facă posibilă limitarea deficitului fiscal în jur de 1% pe o bază permanentă. Mai ales prin întărirea disciplinei financiare, fiscale, monetare şi contractuale, prin remunerarea corectă a muncii şi prin asigurarea unui mediu de afaceri atractiv.

Ar fi însă absurd să sperăm acum, la începutul lui 2008, că vom ajunge repede la creşteri consistente ale salariului mediu real fără un reglaj optim al încasărilor şi al costurilor, în condiţii de performanţă. Dar mai întîi va fi nevoie să lăsăm în urmă neîncrederea în capacitatea companiilor româneşti de a se afirma prin eficienţă şi competenţă.

Putem reuşi cu fapte, nu cu vorbe. Asta ar însemna o competiţie acerbă în economie. Desigur, pentru resurse, pentru maşini şi tehnologii din cea mai înaltă clasă, pentru un management performant. Rezultatul fiind cel la care rîvnim: bani din eficienţă economică.

O astfel de schimbare e o marfă scumpă. Dar societatea românească e prea săracă să nu plătească preţul. Tocmai încercările de salvare a industriei de stat cu cîrpeli ieftine au pus în pericol piaţa internă. Iar ineficienţa unor giganţi, chiar dacă parţial a putut fi acoperită cu măsuri de pe o zi pe alta, a răbufnit. Efectele sperate fiind doar pe termen foarte scurt. De altfel, nici politica de a lua de la cei care tac şi de a le da celor care fac gălăgie şi ameninţă stabilitatea nu a dat rezultate de lungă durată.

Unde am ajuns? Ne-am trezit că eficienţa modestă a dus la o accentuată fragilitate a echilibrelor economice. Practic, balanţele principale şi-au găsit prea puţine ancore solide de sprijin. În consecinţă, structurile energo-intensive, cu valoare adăugată redusă, au limitat şi mai drastic creşterea eficienţei. Un cerc vicios tot mai bine consolidat.

Mai e însă o problemă, poate cea mai importantă: filosofia bugetară. Sigur că e firesc să fie taxat tot ce mişcă – de la autoturisme la mărfuri; şi tot ce stă – de la terenuri la clădiri. Grav este însă faptul că impozitele şi taxele  joacă un singur rol major, acela de a aduna bani în "casieria centrală" a statului, în timp ce contribuţia lor la creşterea eficienţei muncii şi a competitivităţii producţiei naţionale a rămas extrem de redusă. Iar banii adunaţi n-au ajuns în nici un an. Acum, Guvernul ne dă asigurări că ajung. Dar ei ar fi putut să fie mult mai mulţi.

Reformele fiscale s-au ţinut lanţ din ’90 încoace. Iar încercările de a fi promovate multe dintre conceptele proprii economiei de piaţă, într-un efort continuu de modernizare a fiscalităţii, n-au lipsit. România s-a desprins însă greu de tendinţele centraliste ale vechiului sistem. De fapt, nici n-a reuşit încă o desprindere totală. În acest fel, companiile care produc bunuri sau servicii n-au fost şi nu sînt încurajate să remunereze corespunzător competenţa, iniţiativa şi creativitatea. Sau, mai rău, au fost şi sînt împinse să caute refugii în munca la negru.

Revin la cerinţa punerii în funcţiune a tuturor ceasurilor din turnul pieţei. Şi nu doar a cîtorva. Pentru că, în general, în politica de reforme a lipsit curajul deschiderii cîmpurilor largi. Deşi văzusem că numai ţările care au atacat pe un front amplu, cu toate armele, au reuşit. Aşa se face că, deşi în România, în anii din urmă, au fost abordate toate reformele absolut necesare – reforma preţurilor, reforma costurilor în întreprinderile de stat; reforma contractelor; reforma managementului; reforma structurilor industriale; reforma mediului economic – faptul că efortul de schimbare a fost făcut "selectiv", cînd într-un domeniu, cînd în altul, fără a fi deschise toate fronturile, dintr-o dată, a dus la întîrzieri mari în planul eficienţei.

Cruciada pentru eficienţă nu are nici o şansă cît timp nu va fi dominată de un temperament viguros. De logica şi curajul de a deschide în acelaşi timp fronturi pentru toate problemele dificile. Altfel vom continua să vedem cum apar boli noi în timp ce sînt tratate cele vechi.