Spitalul vechi

Un spital de cărămidă, evacuat pentru reabilitare, are toate geamurile sparte. La numai un an de când nu mai e în folosinţă, copiii şi trecătorii au aruncat cu pietre în ferestre, au reuşit să spargă până şi geamurile de la etajele de sus şi de la mansardă, iar azi, aşa oarbă cum e, clădirea e înfricoşătoare. E ca un infirm complet lipsit de reacţie, pedepsit nu numai de soartă, ci şi de lume.

Am trecut de mai multe ori pe strada vechiului spital, dar n-am văzut nici un om în preajmă. Cine şi când îşi pune ambiţia cu ferestrele acelea monumentale de la începutul veacului, şi mai ales de ce, e un mister. Cu siguranţă nu e doar o persoană. Dar cum se contaminează indivizii unii de la alţii ca să distrugă un lucru încă bun şi care nu deranjează pe nimeni, e iarăşi un mister. Nevoia imperioasă de a vandaliza e dintotdeauna un mister.

De multă vreme, construcţia unui edificiu, oricât de mare şi de dotat ar fi, nu mai e o taină, ca pe vremea breslelor şi a legămintelor masonice. Moartea unei clădiri însă rămâne un mare spectacol, când e făcută cu explozibil, şi o provocare atât pentru minţile primitive şi inocente, cât şi pentru cele mai evoluate când e la îndemâna oricui. E o tenacitate să spargi atâtea geamuri, până ce nu mai rămâne unul întreg.

E un pariu şi foarte probabil o împlinire sufletească. Fiecare are ceva de răzbunat. Indivizii care o fac ştiu că ucid un spital şi că e contra intereselor tuturor să distrugi un spital. Totuşi, îi smulg uşile din balamale, intră pe furiş noaptea şi, când sunt siguri că nu-s văzuţi, rup tot ce poate fi rupt în saloane şi în cabinete. Nu se lasă până ce nu-şi duc treaba până la capăt.

Întrebarea e: Ce-i mână pe ei în luptă, de ce au pornit acest război? E simplu să spui că-s nişte fiinţe gregare, lipsite de educaţie urbană. E simplu, nu însă şi de-ajuns. Copilul, când e singur pe stradă, nu se îndeamnă să arunce cu pietre. E într-o relaţie de unul la unul cu clădirea. Ca să îndrăznească şi să se simtă apărat de anonimat, trebuie să plece la atac cu gaşca. Satisfacţia vine din siguranţa pe care i-o dă anonimatul.

Poate, în sfârşit, să fie asocial şi să nu dea socoteală. Pentru tot ce-i obligat să fie şi să facă, de dimineaţă până ce se culcă, un copil trebuie să răspundă în faţa părinţilor, a profesorilor, a vecinilor şi chiar a unor necunoscuţi. Şi, dintr-odată, are liber la rău fără să fie obligat la explicaţii şi responsabilităţi.

Am văzut şi în alte ţări clădiri abandonate, cu geamurile sparte. Am văzut fabrici şi silozuri la care ar fi fost nu greu, ci trudnic şi uneori imposibil de ajuns la ferestrele de sus. Totuşi, şi acelea au fost sparte. Ceea ce înseamnă că şi geamul în sine, prin desăvârşirea sa tehnologică şi prin fragilitatea acestei desăvârşiri, e, pentru conduitele primitive, deprinse a acţiona cu năvala, un afront.

Oamenii aceştia, abia ieşiţi din condiţia feudală, simt că civilizaţia e împotriva lor. Că sunt doar îngăduiţi de ordinea urbană, dar nu şi doriţi. Sunt mii de clădiri în Bucureşti şi în provincie trecute de la proprietari educaţi la locatari fără un minimum de deprinderi urbane: familii de tot nevoiaşe, liote de ţigani, persoane neaşezate social. Toate au ceva în comun după nişte ani de folosinţă. Toate au geamuri sparte.