Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bre, nea Spiridoare, l-a întrebat cam răstit inginerul Vrabie pe administratorul blocului, din ce bani îl plăteşti, bre, pe nea Popa s-adune gunoaiele? Administratorul a ridicat din umeri: O face de capul lui. A zis că înnebuneşte dacă mai stă degeaba.
De două luni, profesorul pensionar Popa ieşea dimineaţa, la prânz şi seara şi strângea, în nişte saci de plastic, tot ce aruncau locatarii pe ferestre şi trecătorii pe trotuare. În unele zile, cum ar fi lunea, era atâta murdărie în jurul blocului şi pe străzile din preajmă, că până la "Ştirile de la ora 5" Popa nici nu mai intra în casă.
Îi iese ceva pentru asta, ziceau invidioşi oamenii, că prea-şi dă silinţa. Pensionarul lucra ca un apucat. Când termina cu pungile, sticlele de plastic şi chiştoacele, se rezema în bastonul cu un cui în capăt, pe care şi-l confecţionase singur, şi se uita lung după trecători. Cum azvârlea unul un ambalaj de bomboane sau un pachet de ţigări gol, cum sărea ca ars şi-l înţepa.
Lumea zicea că s-a ţicnit, dar nu era adevărat. Profesorul Popa ura dezordinea şi murdăria. Profesorul pensionar suferea cu toată fiinţa când vedea cum măzgălesc copiii pereţii caselor. Însă cel mai tare suferea din cauza gunoiului. Nu mai arunca, domnule, gunoiul pe scară, a zbierat într-o zi domnul Popa după inginerul Vrabie, că nu-i nimeni obligat să cureţe după dumneata! Inginerul Vrabie s-a oprit ca trăsnit şi, în loc să se enerveze, că era certat ca un neisprăvit să audă toată scara, s-a scuzat: Dar nu e gunoi, dom’ profesor, e un os de supă! Diferenţa dintre profesor şi vecinii lui era la concepţia despre murdărie. V-aţi murdărit cămaşa, i-a zis domnul Popa domnului Ceapă, care pleca la serviciu cu o pată mare pe guler. Domnul Ceapă a scos din geantă o oglindă, s-a uitat la guler şi a făcut zâmbitor, ca atunci când ai de-a face cu un om de treabă, dar cam bleg: Nu e murdărie, e cafea. La fel s-a întâmplat când domnul Popa i-a atras cu delicateţe atenţia domnei Gângu că are o mizerie mare chiar pe fundul fustei. Ei, şi matale, s-a alintat doamna Gângu, când i s-a pomenit de fund, nu e pată, e desertul de la un parastas. M-am aşezat, pardon, cu dosu’ pe o bucată de tort.
După o lună, inginerul Vrabie a simţit că-l iau toţi dracii şi i s-a plâns administratorului: Bre, nea Spiridoane, văz că nebunul nostru face curăţenie şi la alte blocuri. Unde o s-ajungem? Zi-i să se potolească, să nu încălcăm naibii vreo lege!
Nu numai inginerul s-a impacientat. S-au dus la Spiridon şi alţii din bloc, de la scara B. Dom’ administrator, râde oamenii de noi. Ce-i, mă, la voi, e casă de oameni sau spital? La ce vă trebuie, mă, atâta curăţenie? S-a făcut chiar şi o şedinţă, unde s-a vorbit de o trimitere la psihiatru. Cine-i atât de tâmpit, în România, să muncească neplătit? Deci, individul trebuie dus la balamuc. Totuşi, locatarii n-au chemat doctorul şi au îndurat încă vreo doi ani umilinţa până ce pensionarul Popa a murit. I-a căzut în cap un cărucior de copil, aruncat de la zece. Mie mi-a căzut în cap o oală de supă şi uite că n-am nimic. Dar de la patru, a zis cu multă înţelegere inginerul Vrabie. De la zece e altceva. Unii cam exagerează cu cărucioarele astea.
