Tudor Octavian: Verbul, la sfârşit

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În limba germană, verbul se pune la sfârşitul propoziţiei sau al frazei. În română, ştii din capul locului ce face subiectul. Subiectul e Ion, predicatul e bea, după care vin atributele şi complementele: bea de inimă rea, de bucurie că i-a fătat scroafa, de supărare că n-are bani, bea că are din ce, bea fiindcă plouă mărunt, bea cu prietenii, bea că-i iarăşi sâmbătă, bea până cade sub masă, bea şi sparge tot ce are în casă, bea că-l doare o măsea, bea de stinge, îşi bea minţile. Când îl copleşesc atributele şi complementele, Ion se îmbată şi o bate pe Maria.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În limba germană, verbul se pune la sfârşitul propoziţiei sau al frazei. În română, ştii din capul locului ce face subiectul. Subiectul e Ion, predicatul e bea, după care vin atributele şi complementele: bea de inimă rea, de bucurie că i-a fătat scroafa, de supărare că n-are bani, bea că are din ce, bea fiindcă plouă mărunt, bea cu prietenii, bea că-i iarăşi sâmbătă, bea până cade sub masă, bea şi sparge tot ce are în casă, bea că-l doare o măsea, bea de stinge, îşi bea minţile. Când îl copleşesc atributele şi complementele, Ion se îmbată şi o bate pe Maria.

Toate verbele, în limba română, vin în faţă: o bate, o calcă-n picioare, o schilodeşte, o înjură, o alungă la mă-sa, o ameninţă cu moartea. În germană, Ion şi Maria încep ei propoziţia sau fraza, şi abia după asta afli ce le poate capul, ce-i cu pământul moştenit de femeie, cât grâu scoate la hectar, pe ce risipeşte Ion banii luaţi pe grâu. Iar la urmă de tot, când nu mai poţi de curiozitate şi vrei verbul, ţi se spune şi pricina. Şi anume că omul are darul băuturii. Până ce îţi serveşte neamţul verbul, trece uneori şi un sfert de ceas. Iar tu, normal, îţi dai cu presupusul: Mă, dacă sunt oameni gospodari şi au de toate, înseamnă că Maria a avut noroc cu Ion. E adevărat, se vorbea că bea, dar înainte de nuntă nu l-a văzut nimeni criţă. Afumat, da. Însă cine nu umblă tot timpul afumat, de când e democraţie?

Aştepţi cu sufletul la gură verbul, socotind că o fi vorba de dragoste, de-o afacere, de o slujbă pentru sufletul nemţilor. Tu, ca român, de treabă, nu ai nici un motiv să te gândeşti la ce-i mai rău. Pui binele în faţă, dimpreună cu subiectul. La nemţi, nu. La dânşii surpriza ocupă locul ei dintotdeauna, la sfârşit. Într-un fel, se poate spune că limba română e nerăbdătoare şi adesea începe propoziţiunea cu surpriza: Bea Ion, bea nenorocitul şi pe urmă nu se mai trezeşte o săptămână. Şi e bine că doarme somnul de veci, fiincă poate şi Maria să se ducă la Policlinică, să-şi coasă tăietura pe care i-a făcut-o Ion pe umăr, când a dat în ea cu toporişca pentru şniţele.

Din cauza verbului, un amic de-al meu, persoană curioasă din fire, n-a rezistat în Germania decât zece ani. A învăţat repede limba, deşi mulţi sunt de părere c-ar fi grea, dar cu verbul pus la urmă nu s-a împăcat deloc. Aveam un şef meticulos, mi-a spus el, care mă plătea generos. Partea proastă e că făcea nişte fraze lungi de tot, iar eu, ca român, n-aveam răbdare şi îl întrerupeam mereu: Zi-i, domnule, odată ce-a făcut Hertha, s-a culcat sau nu s-a culcat cu Johann? Hertha era fiică-sa şi omul, ca tată, normal, era preocupat de viitorul fetei. Mi-am dat demisia când a început o frază marţi, pe la trei după amiază, şi m-a ţinut la birou nemâncat până vineri, când a venit în fine şi cu verbul. În tot timpul ăsta eu m-am întrebat: A născut? A fugit cu altul? A luat toţi banii din casă şi a dispărut fără urmă? În limba română, totul putea fi spus mult mai scurt, începând chiar cu verbul: A bătut-o, nenicule, şi i-a umflat şi banii.