Ultima dimineata la Cotroceni

Zilele in care presedintele n-are nimic de facut sunt rare. Si nu fiindca ar fi coplesit de treburi. Ca, asa cum crede norodul, cand vede lumina la ferestrele biroului sau, nu doarme nici noaptea.

Dar daca nu nascoceste ceva, sa vada tara ca are agenda incarcata, oamenii ar putea sa bage de seama ca toate merg mult mai bine, cand presedintele sta.

Intr-o dimineata, in ultima sa dimineata ca presedinte, chiriasul de la Cotroceni a decis sa-si satisfaca un vechi capriciu. Sa devina, pentru cateva ore, om simplu. Sa se plimbe un ceas, doua printre oamenii simpli si sa vada cu ochii lui cum arata acel om simplu, de care a pomenit in toate cuvantarile, inca de pe vremea cand nu exista televiziune si isi rostea saluturile si urarile de noi succese in munca de la tribuna acoperita cu panza rosie.

De cu zori, s-a imbracat in primul sau costum de tergal, primit de la Gospodaria de Partid, si-a infipt pe cap vechea sapca de activist, duhnind inca partinic de la tabacul crancenelor sedinte de excluderi, de pe vremea lui Stalin, prima doamna i-a gasit intr-un fund de sifonier raglanul purtat in timpul iernilor studentesti de la Moscova si, complet ignorat de sepepisti, a sters-o din Cartierul Primaverii, ca un paznic de Alimentara din schimbul trei.

Oricat de inteligenti ar fi sepepistii, si n-avem nici un motiv sa ne indoim de asta, la cati generali pazesc presedintia, nici unul n-are totusi atata imaginatie, incat sa-si inchipuie ca primul cetatean al patriei simte uneori nevoia sa traga chiulul de la serviciu. Si ca, bunaoara, amaratul infofolit in haine second-hand, care tocmai a trecut pe langa garda, era presedintele.

Ca si operele de arta, si presedintii isi pierd din fascinatie, daca nu apar doar in locurile unde s-a obisnuit toata lumea sa-i vada. Un presedinte, care umbla brambura prin piata si se cruceste, desi e pe jumatate ateu, privind preturile, poate sa semene si cu Bush. N-o sa-l ia nimeni in seama. Iar dupa ce mananca o paine turceasca umpluta trei sferturi cu aer intrebandu-se cum dracu’ rezista romanii lui doar cu aer, capata o privire buimaca de pensionar si poate sa colinde orasul neobservat toata ziua.

Dupa ce si-a facut cruci peste cruci, contempland preturile si incercand sa inteleaga cum traiesc oamenii simpli dintr-un venit care lui nu i-ar ajunge nici sa-si plateasca micul dejun de politician sarac si cinstit, presedintele a dat nas in nas cu un alt cetatean care-si facea cruce. Numai ca acesta, dupa fiecare rand de cruci, intindea mana dupa un ban. Profund socat de ce ii era dat sa vada, presedintele a recunoscut in slabanogul din fata sa pe un vechi coleg de la Ape.

Da, da, da - si-a zis miscat presedintele - chiar daca e ultima mea zi la Cotroceni, trebuie sa fac ceva pentru acest inginer simplu, care moare de foame. Trebuie sa-l ajut sa-si recapete demnitatea de om. Fie ea si de om simplu. Presedintele a bagat mana in buzunar, sa scoata niste bani, dar in buzunarele primului sau costum primit de la Gospodaria de Partid n-a gasit decat un teanc de ruble si o decoratie, pe care statea scris in ruseste: "Traiasca in veci comunismul victorios la orase si sate".

Bun si atat, a zise oarecum usurat presedintele, oamenii simpli nu au fost niciodata decorati destul. Dupa ce i-a agatat tinicheaua fostului sau coleg in piept, presedintele s-a urcat in masina neagra a Sepepeului, care-l astepta langa trotuar, simtind exact ce simte fiecare, cand are ocazia sa-si mai spele din pacate: liniste sufleteasca si pace. Multa, multa, pace.