Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Singurul certificat de talent, de care un artist s-a folosit ca de o diplomă de absolvire a unei Academii, e acela scris de mână şi semnat de Brâncuşi, într-un moment de bună dispoziţie, pentru unul dintre imitatorii săi, eşuat mai apoi ca sculptor la New York. Brăncuşi îl legitima în glumă pe nechemat cu "mult talent", ştiind că nimeni nu avea să-i ia niciodată în grav gestul. I l-a luat, din nefericire, obscurul său emul, care altfel poate ar fi trăit mai relaxat, fără grija că el e bun şi lumea rea.
Despre talent vorbesc mult veleitarii, începătorii, invitaţii talk-show-urilor cu public modest şi caracudele din cenacluri literare. Oamenii serioşi nu încing discuţii despre lucrurile ce nu pot fi măsurate şi probate. Ştiinţa a creat unităţi de măsură pentru atomi ca şi pentru distanţele cosmice, dar trăirile nu vor avea prea curând un metru al lor. Findcă talentul e o trăire. Unii îl numesc, mai potrivit chemare. Eşti chemat şi te îndrepţi către undeva din motive numai de fiinţa ta simţite. Realizezi cât de intensă e chemarea, când conştientizezi şi ce domenii ale creaţiei nu te atrag deloc. Şi nu numai că nu te atag, dar nu înţelegi cum pot fi alţi oameni pasionaţi de acestea. În tinereţe, scriam la "Viaţa studenţească" interviuri cu personalităţi din profesii, pentru care nu aveam nici cea mai mică simpatie, ca să mă lămuresc cumva ce-i cu mine. De ce, adică, aş fi fost tot atât de frustrat ca un condamnat pe viaţă, dacă aş fi fost obligat să fac alte meserii. Cel mai mult mă nelinişteşte la subiecţii mei afirmaţia că îşi iubesc alegerea şi că altcumva nu s-ar fi realizat ca personalităţi, ca mari profesori, mari cercetători, mari ingineri. Nici unul însă din interlocutorii de atunci, toţi oamnei cu reuşite remarcabile, nu a reclamat talentul. Mai târziu, având de a face la o publicaţie de divertisment cu epigramiştii, m-am minunat de frecvenţa, de obstinaţia cu care apostolii genului cu cel mai mic prestigiu în lumea scrisului refereau la talent, cu aerul că deţineau unitatea de măsură şi cu ea făceau ordine în creaţie.
Câţiva din pictorii noştri vârstnici, în atelierele cărora eram primit mai degrabă ca un nepot în căutare de bunici, decât ca scriitor de articole şi cărţi despre artişti, s-a crispat atunci când am dus conversaţia spre subiectul talent, s-au crispat ca la o c hestiune de prost gust. De parcă greşiseră în tinereţe vorbind aiurea despre un lucru care nu-i privea şi refuzau să mai răscolească trecutul. Remarca însă care m-a urmărit şi la care gândesc încă priveşte durata talentului. Nu poate fi măsurat, e drept, dar e fapt că unii
îl au pentru doi, trei ani, alţii pentru zece şi numai foarte puţini sunt marcaţi de un talent sesizabil toată viaţa.
Nimeni nu poate să-ţi spună cât talent ai, dar toată lumea vede cât nu ai.
Citește pe Antena3.ro
