Uşile din Casa Scânteii

Sunt câteva sute, de toate tipurile şi mărimile, povestind celor care mai pot să ia aminte la lucrurile pe care le văd zilnic şi la locurile pe care le frecventează de zeci de ani, atât ce-au voit să însemne ele, la vremea când au fost desenate pe planşetele arhitecţilor, cât şi ce le-a fost dat să li se întâmple din anul 1956 încoace.
Multe au fost înlocuite cu uşi din materiale sintetice noi cu termopane, dar şi mai multe au rămas în balamalele lor din prima zi.

Pentru că aşa au fost gândite şi construite, să ştie tot omul, după forma şi mărimea uşilor, unde merge, la cine merge şi ce-o să găsească în spatele lor. Au o identitate, dar una conform cu impresia pe care gigantul Casa Scânteii trebuia s-o producă şi în interior. Ultimul moloh din seria inventată de Moscova şi începută cu Universitatea Lomonosov, Hotelul Ucraina şi încă alţi şapte şi continuată, ca să se ştie şi dincolo de URSS cine e stăpânul şi ce poate el, cu mastodonţii din Varşovia şi Bucureşti.

Cum poate că vă mai amintiţi sau aţi auzit vorbindu-se în familie despre cele trei clase sociale din comunism, acestea erau: clasa muncitoare conducătoare, ţărănimea stăpână pe destinele ei şi intelectualitatea progresistă. La distanţă de decenii, Casa Poporului e o Casa Scânteii şi mai mare.

În Casa Scânteii nu găseai ţărănime, cel puţin nu în forma ei de bază, ci numai muncitorime şi intelectualitate progresistă. Vreo 15.000 de suflete.
În Casa Scânteii, clasa muncitoare nu conducea pe nimeni. Uşile pentru tipografii, maiştri, meseriaşi de tot neamul şi mii de necalificaţi, bărbaţi şi femei, dovedeau exact contrariul a ce spuneau ziarele şi cărţile tipărite în "combinat" c-ar fi clasa muncitoare. Adică o masă conştientă de sine, pe care comunismul a luminat-o cât ai zice Lenin şi a educat-o şi mai repede, ca să se poată chema "omul nou".

Uşi ieftine, dar robuste, făcute să reziste la forfota din secţii şi etaje, la graba la fel de robustă în care proletariatul cu părinţi de la ţară îşi macera plămânii în aerul plin cu ideologie şi oxizi de plumb.

În subsolurile unde se depozitau toate celea, în spaţiile vaste de producţie şi, în general, prin zonele circulate de "cea mai avansată pătură muncitorească, tipografii", se deschideau şi mai sunt deschise şi azi uşi banale, de lemn tare ori tablă groasă, cu geamuri de industrie, uşi vopsite cu verdele acela puturos de cazarmă şi de spital, dar şi de puşcărie, sumbru şi pedepsitor. După spoiala albă a pereţilor, îţi dădeai seama că ai ieşit din teritoriile verzulii ale clasei muncitoare şi ai ajuns la intelighenţie, la activişti, directori, la "staff-uri".

Uşile "staff-urilor" ţineau şi încă mai ţin de o altă lume. În corpul central, până şi uşile lifturilor cu un ancadrament de marmoră, cu secera şi ciocanul deasupra, ca să se ştie că urci la oficianţii puterii. Funcţia naşte organul, iar organul sacralizează funcţia. Pe coridoarele din corpul central, uşi vaste şi aparent primitoare îi obligau pe cei chemaţi la stăpâni la un gen de sfială cvasireligioasă. Majestuoasa deschidere a uşilor duble garanta o linişte de cimitir protocolar. În jumătatea de veac, nimeni n-a alergat şi nimeni nu a chiuit pe aceste coridoare. Uşile vegheau la sacralizarea gândirii ierarhice.

Astăzi intru la câteva zile o dată pe uşile din aşa-numitul Corp B. Pe prima, scris de mână, mă întâmpină o prevedere:
"Închideţi uşa cu mâna, nu cu piciorul". Pe o a doua, un îndemn şi mai personalizat: "Nu trageţi de uşă, băteţi şi vi se va deschide". O vreme, pe o uşă de toaletă care-şi trăieşte ultimele zile atârna o hârtie cu un sfat şi mai direct: "Nu urinaţi pe uşă".