Români fiind, nu avem doar două opţiuni: să rămânem acasă ori să ne luăm lumea-n cap. Există şi o a treia posibilitate: să trăim şi să murim aici, dar separaţi de ţară. Unii, şi nu-s puţini, reuşesc. Nu citesc presa, nu au televizor sau, dacă au, nu-l deschid decât pentru filme, se ţin departe de instituţiile statului, nu-şi risipesc energiile sufleteşti pe partizanate şi uri politice, îşi câştigă existenţa ocolind sistematic Fiscul şi, în măsura posibilului, controalele oficiale.
Putem fi încă români în România, dar mai separaţi spiritual de stat chiar şi decât străinii care vin aici să facă bani. În provincie, separaţia aceasta e şi mai completă. Separaţia e maximă la cei care şi-au pierdut orice speranţă într-o bună guvernare. Speranţa e pierdere de vreme. Separaţia e şi mai conştientizată la persoanele care cunosc Occidentul, care au descoperit repede foloasele libertăţii de mişcare. România e o margine a Europei unde-i convenabil încă să locuieşti, până ce se aşază lucrurile în tot continentul.
România e casa de la ţară a Europei, aceea unde trăiesc părinţii.
Patriotismul e condiţionat de conflictele teritoriale, de războaie, de tectonica graniţelor. În absenţa graniţelor şi a restricţiilor de toate naturile, ideea de patriotism suferă numeroase transformări. Românii care-şi fac locuinţe mai ieftine în Ungaria nu-s mai puţin patrioţi ca ungurii care-şi fac case în România. Ca să te ţii de patriot, trebuie să priveşti numai îndărăt.
Cine priveşte înainte are alte griji. Multe şi reale, dar altele. Nu suntem singurii care am descoperit avantajele unei vieţi separate de stat. Unde apare o posibilitate apar şi oamenii gata s-o speculeze. Viaţa de separat, de distanţat de frământările şi erorile guvernării, e un mare câştig al democraţiei. Între o viaţă de luptă şi un trai sărac, dar comod, fără probleme de conştiinţă, mulţi oameni se complac în sărăcie. Ar trebui să fim mai lucizi şi să înţelegem că oamenii cei mai separaţi de mersul treburilor în stat sunt săracii care n-au chef să se implice în nici un fel. Sărăcia permite un maximum de neimplicare, de separaţie. Separaţia are prin urmare doi poli: unul al concentrării pe bunăstarea familiei şi altul al indiferenţei sociale, al unei existenţe la întâmplare, la mila vremurilor şi în voia sorţii. Democraţia, deşi nu se vorbeşte despre asta, îi permite omului comod să opteze continuu pentru resemnare.
Separaţii care izbutesc un trai sigur şi îndestulat ajută - aici e paradoxul! - guvernările să se reformeze. Separaţii la polul de sus nu pot fi păcăliţi. Când legile sunt bune, ei nu le evită, le recuză doar pe acelea care le restricţionează inteligenţa şi iscusinţele. Separaţii merg în veac mai repede decât le-ar permite legile. Aceasta explică înmulţirea lor. Statul se mişcă mai încet decât o bună parte din cetăţeni. De aceea nu vom întâlni separaţi nici în Parlament, nici în Guvern. Nu poţi să gândeşti liber, să gândeşti ca un separat, şi totodată să asculţi cu privirea în pământ palavrele aliniaţilor din partid şi de la Putere.
Iar dacă vi se pare impropriu termenul "separaţi", atunci să mai rămânem un timp la cuvântul privaţi.