Vremea frustratilor

Am avut candva un vecin contrabasist. Il auzeam exersand, dar fiindca nu concepeam cantatul de unul singur la contrabas imi exprimam admiratia, pentru pasajele in care distingeam melodia, zicandu-i ipocrit ca instrumentul are ceva dintr-un violoncel. Cam in felul in care si violoncelul are ceva dintr-o vioara. Dar exista concerte pentru contrabas si orchestra, imi spunea el. Toate instrumentele au virtuozii lor. Chiar si tobele?, intrebam eu. Si tobele, zicea contrabasistul, doar ca s-au compus mai putine, mult mai putine concerte pentru tobe si orchestra, decat pentru pian si orchestra.

Cam tot atunci, se vorbea ca unul din directorii institutului unde lucram ca proiectant se inchidea dupa program in biroul sau si canta ore intregi la tobe. In curtea institutului, prin ferestrele deschise catre intuneric, duruitul tobelor era mai degraba amenintator, decat artistic. Frustrarea infierbantata a directorului facea din vecinatatea contrabasistului un noroc muzical. Intr-un tarziu din noapte, starnit de bubuiala infundata ce se pravalea parca de peste tot, de furia cu care inginerul lovea in tamburele lui, revarsand, peste o buna parte din urbe, disperarea celui care n-avea sa fie niciodata solist, m-am gandit ca ne asteapta un veac al bateristilor. Ca nu e departe ziua in care pianistii si saxofonistii nu vor mai fi vedetele orchestrelor, ci bateristii.

Ziua aceea a venit. Numai ca nu tobosarii isi razbuna statutul traditional. Tobosarii isi fac treaba lor dintotdeauna, bat ritmul. In umbra rolului secundar, au proliferat bezmetic frustrarile anonimilor de la statiile de amplificare, al celor care nici macar tobosari nu le-a fost scris sa ajunga. M-am dus la doua petreceri cu muzica la statie, in zilele de sfarsit de an, si a trebuit sa plec nauc dupa jumatate de ceas. Nu puteai dialoga, ca sa spui un "La Multi Ani!" trebuia sa zbieri, sa cobori din conditia limbajului civilizat si sa te manifesti primitiv, prin semne si racnete. Nu numai timpanul suferea, ci toata carnea pe om se crispa, cerea indurare. Poate ca suntem noi oamenii altui timp, mi-a spus un amic, cu care am incercat sa leg doua vorbe, poate ca nu se revolta nimeni, fiindca oamenii primesc exact ce le trebuie, ce au dorit si le-a lipsit.

N-am mers cu discutia pana la capat, deoarece ducea la resemnare. La ideea ca o seama de fenomene tin de fatalitatile veacului. In fapt, e vorba de un tip de extremism. In toate directiile sociale, neluatii in seama forteaza conventiile. Muzica rapp e izbanda mondiala a oamenilor fara voce. De milenii, conventia e ca unii sa cante si multimea sa asculte si sa ingane. Frustratii fara sansa unui glas muzical mizeaza pe nevoia multimii de a ingana si urca in scena. Vorbirea ritmata numita rapp nu e democratizarea participarii, ci resurectia afonilor. Pe langa o vedeta de culoare care bolboroseste rapp, orice manelist e un monument de talent si de meserie.

N-as fi atat de decis in negatie, daca obiceiul acesta imbecil al dregatorilor de la statiile de amplificare nu mi-ar afecta auzul, la fel cum mi l-au stricat in tinerete doi ani de munca intr-o hala cu cateva sute de motoare. Trepidau si ele un gen de rapp socialist, tot atat de cultivat ca acela daruit Europei de analfabetii din Bronx, Harlem si Brooklyn.