Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe la începutul lui '89, la Teatrul Mic, pe Sărindar, ceva mai jos de Casa Armatei şi un pic mai sus de Palatul Universul, am văzut o splendidă reprezentaţie a "Scrisorii pierdute". Cineva mi-a şoptit în foaier că, în urmă cu un an, după premieră, a fost un scandal groaznic şi o anchetă groasă la Partid şi la Secu' din porunca lu' "tanti Leana". Pentru că atunci, la premieră, scena teatrului a fost şi cea a unor aluzii peste măsură de străvezii la politica vremii şi la cei dintâi oameni ai ţării.
Oricine l-ar fi recunoscut, cică, pe Ceauşescu în ipostaza lui Agamiţă Dandanache, iar coana Joiţica aducea izbitor cu "dumneaei". Cică în decor apărea şi Casa Poporului... După 20 de ani m-am dumirit asupra misterului acelei premiere despre care toată lumea vorbea, deşi puţini au văzut-o. La un taifas cu directorul de atunci al Teatrului Mic, Dinu Săraru, am aflat cum ajunseseră Ceauşeştii personaje de Caragiale. Îl las să vă povestească chiar pe Dinu Săraru, cel care a tras şi foloasele şi ponoasele acelei înscenări de pomină.
Luiza Lupu
Una dintre marile obsesii teatrale, poate cea mai mare (şi chiar dinainte de a fi director de teatru), a fost înscenarea "Scrisorii pierdute". Am fost împătimit de "Scrisoarea pierdută" a lui Sică Alexandrescu, jucată cu mari actori ai Teatrului Naţional. Sunt posesorul unui film scurt cu imagini de la repetiţiile "Nopţii Furtunoase" şi ale "Scrisorii Pierdute" pe scena TNB din perioada când Sică definitiva cele două spectacole. Eram atunci şeful redacţiei culturale a Radiodifuziunii şi m-am dus la studio şi am filmat, că Sică nu-mi dădea voie să filmez. Am salvat o scenă absolut fabuloasă: numărarea steagurilor de Pristanda, făcută de Marcel Anghelescu, unul dintre cei mai mari actori pe care i-a avut comedia română.
A mai fost o "Scrisoare pierdută" bună, care s-a dorit o replică, dar n-a fost tocmai o replică, a fost doar un spectacol foarte bun: în comparaţie cu al lui Sică păleşte; foarte interesantă, mai contemporană, mai aproape de zilele reprezentaţiei pe scenă la Bulandra, deci cu o viziune mult mai tipică, cu o scenă naturalistă, acolo se aduceau grătare şi se frigea carne pe scenă, dar asta la Bulandra ar fi fost o chestie scandaloasă.
"Scrisoarea..." lui Sică rămâne emblematică şi de o perfecţiune absolută şi de un respect şi o fidelitate absolută faţă de textul lui Caragiale, faţă de intenţiile lui Caragiale, absolut de neegalat. În cele două direcţii ale mele, de director la Teatrul Mic şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, am pus câte o "Scrisoare pierdută" în repertoriu ca să mă validez în faţa mea, în profesia mea. Prima "Scrisoare pierdută" a fost cea de la Teatrul Mic, care a reprezentat şi unul dintre manifestele cele mai acute din epocă, în '88, şi urmat de o anchetă în cel mai urât sens al cuvântului.
CUM L-A TRECUT SĂRARU DUNĂREA PE SILVIU PURCĂRETE
Îl luasem pe Silviu Purcărete de la teatrul din Constanţa, unde era începător, dar unul care promitea. Văzusem unul dintre spectacolele lui la Constanţa, mi-a plăcut, văzusem unele dintre intenţiile lui pe care le-a dezvoltat mai târziu în spectacolele de amploare. Nu trecea Dunărea de la Constanţa la Bucureşti numele lui, dar mie mi s-a părut foarte bun.
La el am apelat să facem "Scrisoarea pierdută", a înţeles foarte bine (cu capul lui de focă şi introvertirea lui proverbială), a înţeles exact ce vreau, nu trebuia să vorbim mult. am zis: "«Domne, avem o şansă extraordinară, facem un spectacol contemporan respectând litera legii, ca la fiecare text». Modelul pe care vreau să-l concurez este al lui Sică. Ai dreptul la fantezie regizorală cât te cuprinde".
Aşa a fost, am făcut împreună distribuţia, aveam o trupă extraordinară, bine constituită, îi aveam pe toţi actorii, dar nu-l aveam pe Agamiţă Dandanache! (Fuseseră mari actori la Sică.) Purcărete a vrut-o mai întâi pe Elvira Godeanu, care e un personaj extraordinar în teatrul românesc, are, aşa, un parfum aparte... Şi o personalitate foarte "ascuţită", dacă ne gândim că iniţial l-a refuzat pe însuşi Camil Petrescu. Ea i-a spus "Camil, nu joc", şi Camil a zis: "nu joci?", şi Elvira a zis: "nu joc", şi Camil a pedepsit-o şi i-a luat două luni din leafă. Când a venit la Bucureşti de la Târgovişte, în tren s-a întâlnit cu doi oameni ai epocii care erau în compartiment cu ea şi ştiau că e o vedetă foarte tânără a TNB, care-şi permisese să-l refuze pe Camil. Dar, de fapt, era mai mult decât un refuz, era o obrăznicie, pentru că ea nu era încă marea Elvira Godeanu. Aşa.
Cum spuneam, în compartiment erau doi oameni politici: unul liberal, altul ţărănist. Erau atât de perfect desprinşi din Caragiale, iar dialogul cu ei a stimulat-o în aşa măsură, încât Elvira s-a dus la Camil şi i-a zis: "Camil, joc".
Ei, şi apoi a preluat-o Sică şi a făcut-o ceea ce trebuia să fie: nu o mare doamnă de provincie, ci o mică doamnă de provincie, pentru c-acolo era protipendada burghezo-moşierească liberală şi d-aia liberalii l-au urât până-n zilele noastre pe Caragiale, cu toată inima lor, că se luase de ei, încă de la "1907", şi ei s-au răzbunat. În guvernarea lor a fost luată statuia lui Caragiale din faţa TNB şi dusă într-un parc din Maria Rosetti, ca răzbunarea să fie desăvârşită...
POLDI ÎN DANDANACHE ŞI O PREMIERĂ COPIOASĂ
Mă-ntorc însă. Elvira era prea în vârstă. Am găsit până la urmă toate personajele, am adus-o pe Rodica Negrea în rolul Joiţicăi, aveam tot ce ne trebuia, dar ne mai trebuia Agamiţă Dandanache, şi Purcărete a venit la mine şi mi-a zis: "Domnule, eu cred c-am găsit soluţia, până la apariţia lui Agamiţă Dandanache este «Scrisoarea pierdută» a lui Sică, dacă vreţi, pe care eu îl respect total (şi imagistic, şi din toate punctele de vedere), dar pe urmă apare lovitura: să-l jucăm pe Agamiţă Dandanache în travesti. Hai s-o convingem pe doamna Leopoldina Bălănuţă să joace ea pe Agamiţă. Vă daţi seama, actriţă de teatru tragic în rolul lui Agamiţă! Am vorbit cu Poldi, a fost încântată, a îmbrăţişat din prima nebunia noastră. Am adus-o şi pe Adriana Leonescu, unul dintre marii maeştri ai scenografiei româneşti, şi am convins-o să facă scenografia. Totul era perfect, arăta de parcă era de-acolo... casa prefectului, personajele, costumele erau de o veridicitate nemaipomenită.
Venea partea a doua a spectacolului. Sigur că publicul râdea, se amuza copios, Rodica Negrea era coana Joiţica, au simţit că am băgat un fitil mare, cu trimitere la coana Leana, care dirijează societatea românească cu o mână de fier. Dar la Dandanache aveam nevoie de un actor care să intre în noua spaţialitate teatrală a spectacolului şi, după ce lumea se întorcea din pauză, găsea pe scenă o ceaţă albăstrie, se auzea muzica sferelor şi pe muzica aia diafană cobora o nacelă din ceruri ca un OZN uriaş, jos lumina învăluia sala, iar în poziţie de drepţi stătea şi aştepta... Ghiţă Pristanda! Cu mâna la chipiu. Şi publicul aştepta o dată cu el.
Se auzeau hohote de râs în sală, se aplauda, dar lumea nu ştia încă la ce să se aştepte. La un moment dat, se lumina şi se vedea un câmp alb, la poalele lui Pristanda, ca nişte văluri albe, de mătase albă, argintie, iar deasupra râdea luna plină... Şi cobora pe o scară din OZN, îmbrăcat în alb, cu melon alb, cu pălărie albă, cu mănuşi albe, cu pantofi albi, redingotă, pelerină, totul alb, în sfârşit, Agamiţă Dandanache...
Asta făcea şi mai frapantă poziţia de încremenire a lui Pristanda. Dădea mâna cu el vag, aşa, şi Pristanda îi arăta această imensitate albă şi-n momentul ăsta se limpezeşte totul şi apare oraşul. Cu case luminate, cu străduţe curate, cu turnuri, cu maşini, cu tot tacâmul. Şi Agamiţă Dandanache păşea printre case, lua o baghetă-n mână şi începea să dirijeze cu bagheta casele. Vă daţi seama că-n momentul ăla nu mai putea fi controlat nimic! Sala luase foc, ardea în flăcări tot teatrul, aplauzele erau demenţiale, nimeni nu-şi putea stăpâni râsul.
AFIŞUL-PARODIE - OBRĂZNICIA SUPREMĂ
Până la premieră n-am lăsat pe nimeni să intre să asiste la repetiţii. Înainte de premieră am făcut afişul. Afişul reprezenta o scenă pe care-o văzusem eu în Scînteia. Tocmai se inaugurase o nouă staţie de metrou, fireşte, de Ceauşeşti, şi pozele din ziar arătau cum a ieşit ea întâi din metrou şi apoi tovarăşu' şi toată protipendada. Afişul nostru a fost o parodie la această poză din ziar. Am îmbrăcat actorii, i-am dus la staţia asta de metrou şi am repetat scena în care coana Joiţica ieşea prima şi pe urmă Dandanache şi Pristanda care-i ţinea umbrela, am adus un fotograf nebun şi excepţional, în care am crezut mult (n-a făcut gafele trădării pe care le-au făcut alţii la Revoluţie).
Mare a fost şi bucuria noastră atunci. Am stat în noaptea aia în laboratorul fotografului dintr-un subsol de la Grădina Icoanei, am făcut afişul, cu o ramă din aur, şi-n mijloc scena asta atât de grăitoare pentru oricine a văzut fotografia din ziar sau imaginile de la telejurnal. În preziua premierei, am umplut tot Bulevardul Magheru, de la Universitate până la Romană şi după Romană, pe toţi stâlpii, şi pe vitrine am pus afişe, pe toţi pereţii de sticlă ai TM. Am pregătit, pentru documentarea spectatorului, "Vocea patriotului naţional". Am dat în caietul de sală istoricul piesei, personajele lui Caragiale, ale mele, studii despre "Scrisoarea pierdută" şi ca editorial am păstrat un text al lui Maiorescu în care se demonta oratoria asta stearpă a politicianistului. Am ajuns în seara premierei.
În sală era multă, multă lume, stătea lume şi pe bulevard şi asculta la difuzoare piesa, se auzeau hohotele de râs până-n stradă. Başca jumate din membrii Guvernului, din conducerea partidului (N.B.: nimeni n-a venit invitat de mine, toţi şi-au cumpărat bilete, invitaţii primesc cei care n-au bani, nu cei care au!). Nici un membru al Guvernului n-a intrat cu invitaţie, ci doar cu bilet.
Pe Elvira am pus-o în rândul întâi, pentru că nu vedea bine, era aproape oarbă şi bolnavă, dar frumoasă şi parfumată. Pe Beligan l-am pus pe rândul de protocol (jucase şi el în "Scrisoare...", fusese Agamiţă Dandanache), l-am pus lângă Tamara Dobrin şi tot aşa. A-nceput spectacolul. Vă daţi seama... cascade de râs. Le plăcea de Rodica Negrea, le plăcea de toţi, ce mai, era o nebunie. Apariţia lui Agamiţă Dandanache stârnise hohote de râs, era în perioada în care Ceauşescu umbla la Centrul Civic şi mai muta, mai aranja... Ce-i drept, nu mai trebuia să dai nici o explicaţie. După care a urmat un triumf! Un triumf! A fost cel mai mare triumf după "Maestrul şi Margareta".
Nu pot să spun câte flori s-au aruncat pe scenă, ce bătaie cu flori s-a dat între actori, Rodica Negrea adusese sala în delir. Două personaje au părăsit în mod ostentativ sala, doi spectatori, n-o să vă dau acum numele lor, dar în "Memoriile" mele veţi găsi dezlegarea acestei enigme. Unul dintre ei chiar a zis că "nu consimte să ia parte la o asemenea blasfemie". Au urmat un coctail, o recepţie în biroul directorului şi am plecat acasă pe la 12:00-1:00 noaptea să mă culc, fericit că-mi reuşise împlinirea acestui vis de a face "O scrisoare pierdută" la concurenţă cu a lui Sică, cu a lui Ciulei, şi asta cu actori dintr-o trupă nouă, tânără.
