Combinatul chimic Azomureş funcţiona cu improvizaţii

Combinatul chimic Azomureş era unul dintre obiectivele de mare interes pentru regim, în primul rând pentru că aducea bani buni din exporturi şi era şi o şcoală unde se pregăteau chimiştii de top. Cu toate acestea, combinatul funcţiona me­reu la risc pentru că nu primea piesele absolut necesare pentru o funcţionare în siguranţă.

Doru Oprişcan, fost şef de secţie, acum deputat, îşi aminteşte mai ales de ultimii ani dinainte de Revoluţie, când lipsurile se acopereau cu piese dosite prin sertare de maiştri şi de ingineri. Combinatul nu primea luni în şir piesele absolut necesare pentru buna funcţionare. Inginerii erau nevoiţi să recurgă la impro­vizaţii, care puteau ceda oricând.

"După 1985 am intrat într-o pe­rioadă cumplită, şi-a amintit Doru Oprişcan. S-au limitat importurile de oţel inoxidabil, de şnur special, fabricate să reziste în mediul co­roziv. La începutul anului trimiteam lista cu importurile absolut necesare, dar nu se aducea nici 10% din cele comandate. Trebuia să mergi pe la toţi producătorii interni, cu mostre, le studiau şi după un an ne trimiteau răspuns că nu pot să fa­brice. În ultimii ani au apărut şi riscurile, erau piese de proastă calitate.

 Îmi amintesc că, la un moment dat, a cedat un reductor de presiune şi am rămas fără indicatoare de presiune. Am mers aşa şase luni. Şi ruşii au avut aceeaşi problemă, şi ei au rămas fără un reactor, care era extrem de scump, pentru că, din cauza mediului coroziv, era placat cu oţel folosit de americani la ra­chetele nucleare." Incidentele erau rare şi norocul a făcut să nu se producă un accident chimic. A existat o explo­zie, înainte de 1980, la insta­laţia de amoniac, iar părţi din utilajul explodat au ajuns până în satele învecinate. Instalaţia a fost oprită şase luni, iar între timp s-a aflat şi cauza: nişte suduri neverificate.

Angajaţii de la combinat nu aveau o slujbă uşoară. "Suna telefonul noaptea. Atunci ştiam că ori s-a întâmplat ceva cu părinţii mei, ori ceva nu e în regulă la combinat. Mă sculam, mă duceam la combinat şi rezolvam problema", îşi aminteşte deputatul.
CHIMISTĂ DOAR PENTRU CEI MARI
"Meseria am învăţat-o la Azo­mu­reş, spune Doru Oprişcan, era cea mai bună şcoală de chimie din Ro­mâ­nia, asta şi datorită conducerii dure." Aici erau trimişi chimişti din toată ţara, iar mulţi erau preluaţi încă din băncile facultăţii, pentru ca, după absolvire, să rămână la combinat. Cei care pri­meau repartiţie se considerau norocoşi, iar în oraş aveau un statut aparte, se ştia că erau plătiţi bine.

În perioada de stagiatură, ingine­rii învăţau de toate. În 1989, Azo­mu­reşul era pe primul loc în topul unităţilor chimice din România. Când şi când, inginerii erau trimişi la "specializare". Doru Oprişcan îşi aminteşte de una dintre deplasări, unde ar fi avut ocazia să o cunoască pe Elena Ceauşescu.

"Când am plecat de acasă, am plecat cu gândul că în sfârşit îmi voi face o impresie despre cât de bună chimistă este Elena Ceauşescu, dar nu am reuşit. Am ajuns la hotelul din Capitală cu o zi înainte de congres, ne-am cazat, iar a doua zi ne-am dus să ne in­teresăm care este programul zilei. Ne-au spus: «Măi, băieţi, staţi voi liniştiţi, că azi nu puteţi merge, azi e numai pentru cei mari, cu invitaţii speciale, voi, de mâine încolo». Aşa de tare ne-am supărat că pe toată perioada congresului am stat la bere şi ne uitam la olimpiadă, la televizor, nici n-am mai dat pe la congres. Acasă, ne-au întrebat directorii cum a fost, noi, foarte frumos."


O FABRICĂ DINTR-O MIŞCARE
Oprişcan îşi aminteşte şi de cele două vizite ale cuplului Ceauşescu la Azomureş. Ea, prima chimistă a ţării, el, mândru de exportul de melamină proaspăt lansat. Melamina avea un preţ bun la export, iar unele sortimente depăşeau 40 de lei pe dolar.

"Aveam emoţii foarte mari, la prima vizită eram proaspăt şef de instalaţie. Noi am vrut să oprim instalaţia pentru că era periculos, el a vrut să vadă cum funcţionează, aşa că am redus funcţionarea la minimum. De teamă, am stat la tabloul de comandă, să nu cumva să se întâmple ceva." La a doua vizită, în 1986, Ceauşescu a venit mai hotărât ca niciodată. A ordonat construcţia unei noi fabrici de mela­mină, inginerii i-au explicat că nu se poate pentru că nu au licenţă, Ceauşescu a insistat să se construiască şi să fie mascată. Până la urmă a renunţat. În '89, când angajaţii se aşteptau la o nouă vizită, Ceauşescu nu a mai ajuns la Azomureş şi i-a lăsat să se descurce singuri, cu aceleaşi probleme şi lipsuri. Deja se goliseră sertarele, iar orice scânteie sau fisură putea degenera oricând într-un dezastru ecologic. Dacă ar fi sărit în aer, tancul de amoniac ar fi acope­rit Târgu-Mureş cu un nor de amoniac cu efecte devastatoare asu­pra locuitorilor.