Problema fugarilor transilvăneni

Despre românii care treceau ilegal graniţa nu se spunea nimic în presa românească. Se ajunsese în 1989 în situaţia ca peste 10.000 de români să părăsească ţara clandestin (conform rapoartelor oficiale din arhive). Oficialii din Ungaria, pe de altă parte, declarau în acel timp că doar pe teritoriul lor se află 15.000 de transfugi din România.

Publicăm în cele ce urmează un raport întocmit, în 24 februarie 1989, de Judith Pataki, angajată a Secţiei de cercetare la Radio Europa Liberă, despre situaţia creată în zona de frontieră româno-maghiară.

Deşi există relatări conform cărora grănicerii români îi agresează pe cei care încearcă să fugă peste graniţă, Ungaria a întors din drum un sfert din transfugii transilvăneni.

De când cu eşecul întâlnirii dintre secretarul general al Partidului Mun­citoresc Maghiar (HSWP), Karoly Grosz, şi şeful statului român, Nicolae Ceauşescu, la Arad, în august 1988, problema minorităţii maghiare din România a devenit unul dintre simbolurile ştirbirii prestigiului Guvernului maghiar. Din această cauză, problema refugiaţilor a dobândit un caracter emoţional, pentru că multă lume are tendinţa de a judeca performanţa Guvernului, printre altele, în funcţie de modul în care abordează această chestiune.

O scrisoare deschisă, trimisă de o aripă a Forumului Democrat Maghiar din Gyula (din apropierea graniţei româneşti), către preşedintele Adună­rii Naţionale, Istvan Stadinger, şi care a fost publicată în numărul din 9 ia­nuarie al cotidianului Magyar Nemzet, al Frontului Patriotic Popular, a produs un şoc printre cei mai mulţi oameni din Ungaria. Nu numai printre cei care se simt în mod deosebit responsabili pentru toţi cei care au părăsit România din cauza persecu­ţiei politice sau a marasmului econo­mic. Scrisoarea afirmă că la conducerea Ministerului Afacerilor Interne au ajuns informaţii, primite cu trei luni în urmă, despre anumite poveşti care circulă printre locuitorii din preajma frontierei; se pare  că au fost descoperite mai multe cadavre în la­nul de porumb,  pe partea maghiară a fron­tierei. Se spune că Poliţia (de­cla­raţiile ulterioare se referă la grăniceri) din oraşul Bekescsaba  ar fi cercetat o fâşie de 50 de kilometri între Lokoshaza şi Kotagyan şi ar fi descoperit 18 cadavre, toate cu răni prin împuşcare. Deşi o cercetare  condusă de procu­rorul general a concluzionat că povestea e lipsită de temei, ea a atras atenţia asupra unor aspecte importante ale problemei refugiaţilor.

Zvonul că grănicerii români îi împuşcă pe cei care încearcă să treacă graniţa nu circulă de ieri, de azi în Ungaria; în mass-media maghiară au apărut în cursul anului trecut aluzii mai mult sau mai puţin transparente;  această fâşie de frontieră, precum şi graniţa româno-iugoslavă, e cunoscută drept cea mai periculoasă frontieră din Europa. A iritat populaţia mai ales cea de-a doua parte a scrisorii, care afirma că 50% din transfugii care au ajuns cu succes în Ungaria au fost trimişi înapoi în România de grănicerii şi poliţiştii maghiari. Cum Guvernul maghiar a promis în ianuarie 1988 că nici o persoană nevinovată nu va fi trimisă înapoi în România, opinia publică s-a simţit înşelată.

În scrisoarea Forumului Democrat s-a exprimat îngrijorarea nu numai pentru  faptul că decizia de a trimite oamenii înapoi a fost luată prea repede, dar şi pentru faptul că ţiganii sau cei care vorbesc doar româna au puţine şanse de a rămâne în Ungaria.

A doua zi, la 10 ianuarie, Ministerul Afacerilor Interne a dat un comunicat de presă prin care s-a negat faptul că cineva din minister ar fi avut vreo informaţie privind cadavrele sau persoanele rănite şi că nu 50%, ci "doar" 25% din cei care treceau graniţa în Ungaria au fost repatriaţi în România. Se mai preciza în comunicat că apro­ximativ 1.600 de persoane expulzate în cursul anului trecut erau criminali, vagabonzi sau oameni cu o misiune specială (adică spioni); se mai nega faptul că deciziile ministerului ar fi fost afectate de vreo tentativă de discriminare etnică.  

Deşi investigaţia procurorului gene­ral nu a scos la iveală existenţa vreunui cadavru în acest caz particular, martori oculari citaţi de mass-media mărturisesc că grănicerii români îi tratează pe transfugi cu o cruzime extremă, iar uneori îi împuşcă. O asistentă medicală care a fugit din Transilvania afirma într-un număr al cotidianului de partid Napszabadsag: "Nu vreau să dau detalii despre fuga noastră în Ungaria, dar a fost îngrozitor. Frica şi cadavrele de care ne-am împiedicat… Sunt asistentă; pot spune că erau împuşcaţi".

Într-un reportaj radio, un etnic maghiar, fugit, spunea: "S-a întâmplat lângă Petri… 11 fete voiau să fugă pentru că nu au fost admise la facultate. Când au fost prinse, au fost bătute cu lanţurile; au fost legate de copaci şi biciuite; şi când au leşinat (grănicerii), au turnat apă peste ele. În mai, lângă Arad, câţiva băieţi din Transilvania care se ascundeau în lanurile de grâu au văzut cum alţi cinci tineri care erau înaintea lor au fost împuşcaţi. Doar unul dintre ei a fost dus la spital, ceilalţi au murit… Au fost văzute cadavre pe partea românească, unele de copii; ciorile ciuguleau deja morţii".

Fugarii de naţionalitate română au relatat şi ei întâmplări de o cruzime similară, pusă pe seama grănicerilor români, care, spun ei, îşi bat victimele ore în şir până în pragul morţii. Potrivit unor astfel de povestiri, sunt deosebit de cruzi cu etnicii români, care sunt acuzaţi că "îşi trădează ţara".

Mass-media maghiară a mai amintit de faptul că Asociaţia Internaţională a Drepturilor Omului, cu sediul la Frankfurt, a afirmat că graniţa româno-iugoslavă a devenit cea mai sângeroasă din Europa şi că în jur de 400 de cetăţeni români au fost împuşcaţi în timp ce încercau să fugă în Iugoslavia. La drept vorbind, e greu să corelezi aceste relatări cu faptul că aproximativ 6.500 de persoane au încercat să plece ilegal în 1988, trecând graniţa în Ungaria. Sunt şi poveşti despre grăniceri care îi ajută pe fugari să scape contra unor mari sume de bani. Este şi în interesul regimului lui Ceauşescu  să scape de problema minorităţilor şi de românii care se opun domniei sale dictatoriale. Totuşi, chiar această ambiguitate are scopul de a întreţine, printre  potenţialii fugari, o stare de insecuritate.

Tensiuni sociale
Din moment ce aceste poveşti de la frontieră nu mai circulă doar printre fugari, ci îşi fac loc în mass-media oficială, se pune întrebarea de ce oficialii maghiari repatriază un procent atât de mare dintre cei care ajung în Ungaria, de vreme ce sunt la curent cu ceea ce ar putea să îi aştepte de cealaltă parte a frontierei.
Oficialii pretind că cei care au fost trimişi înapoi au cazier sau sunt alcoolici sau bolnavi psihic;  minori sau spioni.

Din moment ce procedura de evaluare a fugarilor este supe­r­ficială – sunt pur şi simplu duşi la cel mai apropiat post de poliţie, unde sunt chestionaţi de un comitet format din trei persoane dintre care un poliţist, un grănicer gradat şi un membru al consiliului local – nu este de crezut că aspecte precum boala psihică pot fi depistate. De asemenea, e greu de crezut că există date disponibile care să ateste că o persoană anume are cazier sau că e spion.

Există însă dovezi că Ungaria ar dori să îi descurajeze pe fugari să pără­sească Transilvania. Faptul că acest exod slăbeşte prezenţa maghia­ră în acea zonă ar fi unul dintre motive iar altul ar fi  acela că tensiunile sociale din Ungaria sunt agravate de prezenţa refugiaţilor. Sondajele de opinie arată că starea de spirit a populaţiei a devenit tot mai pesimistă în ultima vreme. La o întâlnire a biroului local al Crucii Roşii, din ianuarie, la Sighet, s-a semnalat că scăderea nivelului de trai i-a făcut pe oameni să manifeste indiferenţă în faţa iniţiativelor Crucii Roşii care încearcă să strângă haine şi bani pentru săraci şi pentru fugari.

Deşi există şi poveşti despre fapte de generozitate, există şi articole despre fugarii care au acceptat sluj­be pe care nimeni altcineva nu le-ar fi acceptat sau salarii foarte mici. S-au înregistrat mai  multe plângeri privind problema locuinţelor. Aproape nimeni nu vrea să sub-închirieze un apartament fugarilor cu familii numerose. Există câteva apartamente care au nevoie de renovări şi care aparţin primăriilor şi pe care fugarii le-ar putea cumpăra, dar Casa de Economii locală nu a scos încă un document pe baza căruia să le poată acorda împrumuturi fugarilor, care, în marea lor majoritate nu sunt cetăţeni maghiari. Cazarea la ţară este o soluţie temporară din moment ce majoritatea caselor disponibile acolo se află în zone pustii fără posibilitatea unor locuri de muncă.

Fugarii vorbitori de română şi de germană ridică o problemă specială. Un astfel de refugiat costă guvernul 170-200 de forinţi pe zi, mai mult decât un etnic maghiar care vorbeşte limba şi care îşi poate găsi de lucru în câteva zile. Austria şi Germania mai acceptă în ultimă instanţă saxoni dar românii au puţine şanse să fie acceptaţi, iar rezolvarea problemei locului de muncă este anevoioasă. De obicei, ei consideră nefericită situaţia lor din Ungaria. De asemenea, e greu să fie plasaţi în familii maghiare, din moment ce nu înţeleg limba. Adesea sunt cazaţi în cămine pentru muncitori, alături de fugari de etnie maghiară dar neînţelegerile expe­rimentate în România fac dificil contactul dintre cele două naţio­nalităţi. Există mărturii că între fugarii maghiari şi cei români există o asemenea lipsă de încredere încât nu îşi vorbesc; nici măcar copiii nu se agreează.

Mulţi fugari sunt bucuroşi să rămână în Ungaria şi să înceapă acolo o nouă viaţă dar numai un sfert dintre cei care speră să primească documentele necesare pentru a merge mai departe în Vest, reuşesc acest lucru. 10 din 15 fugari încearcă o dată la patru zile să ia ilegal trenul care duce de la Budapesta la Viena.  Dacă sunt prinşi, sunt duşi la Budapesta unde îi poate aştepta extrădarea. Recent,  povestea a doi tineri care au scăpat în ultima clipă de extrădare,  prin eforturile conjugate ale unor oficiali de rang înalt, a atras atenţia asupra pericolelor pe care le  implică asemenea tentative de evadare.

Tensiunea socială şi economică crescândă ar putea fi, de asemenea, mo­tivul pentru care Ungaria repatria­ză patru din cinci fugari români. Deşi unii dintre aceştia încearcă pentru a doua oară să ajungă în Ungaria, mulţi sunt descurajaţi probabil la auzul po­vestirilor despre pericolele de la gra­niţă. Următoarea sesiune a Adunării Na­ţionale va audia rapoarte privind sta­rea refugiaţilor şi va discuta, proba­bil, înfiinţarea unor cămine pentru re­fugiaţi. Este foarte important ca Un­garia să scoată o lege care să reglemeteze statutul fugarilor şi să le permită acestor oameni să be­neficieze de un statut legal. Între timp, faptul că o pătrime dintre refugiaţi sunt repatriaţi reprezintă un adevărat şoc pentru mulţi unguri şi afectează şi mai mult imaginea regimului Grosz.
Judith Pataki
Radio Europa Liberă (München) – Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr. M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Traducere de Eliza Dumitrescu