Casele de vis ale Reginei

Regina Maria nu a fost o persoană obişnuită. Spiritul său luminat era cu mult înaintea timpurilor în care a trăit. Frumuseţea sa rară a încântat sufletele multora dintre contemporani. Brunetă cu ochii albaştri, argintii, scânteietori, cu luciri de oţel. Ca şi astăzi, înainte vreme se comenta mult pe seama capetelor încoronate. Despre viaţa sa particulară s-a scris enorm, însă realitatea numai sufletul său o cunoştea. Regina Maria a avut o personalitate covârşitoare şi un rol deosebit de important în timpul şi la sfârşitul războiului. Regele Ferdinand a rugat-o pe regină să intervină urgent pentru că sa­crificiul Armatei Române risca să nu fie luat în calcule de marile puteri ale Antantei. Inteligenţa ieşită din comun a reginei i-a impresionat pe aliaţii occidentali şi în urma semnării Tratatului de la Versailles a rezultat România Mare, care reunea vechile provincii istorice Transilvania, Bucovina, Moldova, Basarabia, Muntenia şi Dobrogea.

Cine a stat în spatele Marii Uniri a fost multă vreme ţinut secret. Deşi nu s-a născut pe aceste pă­mânturi, Regina şi-a iubit ţara de adopţie şi nu a pre­cupeţit nimic pentru a o reîntregi. A adunat cu trudă bucăţile din carnea României şi a reîntregit-o făcând-o MARE. Poate că gestul ei a fost făcut uitat un timp, dar adevărul mereu iese la lumină şi astăzi copiii care merg la grădiniţă ştiu mai bine ca părinţii lor cine a fost, este şi va fi Regina Maria a tuturor româ­nilor. Fiecare palat de care Regina s-a ocupat a luat din personalitatea ei. Asupra fiecăruia şi-a lăsat amprenta. Prea puţine mai păstrează astăzi aerul acelor vremuri demult apuse, însă ele încă există. Am încercat să refacem oarecum drumul spre „Casele de vis" ale Reginei Maria şi în mare parte am reuşit, însă a rememora trecutul nu este o faptă uşoară. Mărturie ne stau drumurile până la Mamaia, Copăceni, Cotroceni, Balcic şi Bran.

CASE DE VIS PE MALUL MĂRII
Mamaia şi Balcic. Două case de vis construite pe malul Mării Negre. Un singur proprietar - Regina Maria. Adevărat că de-a lungul timpului ele au avut alte destinaţii, dar amprenta Reginei a rămas, indife­rent cât de mult au vrut alţii s-o distrugă... Palatul Regal de la Mamaia a fost construit la începutul anilor '20, din dorinţa Reginei Maria de a avea încă o reşedinţă pe malul Mării Negre, alături de cea de la Balcic.

La fel ca şi celelalte reşedinţe ale reginei Maria, şi palatul de la Mamaia face parte din „casele de vis" deoarece toate visurile reginei se îndreptau - după cum chiar ea spunea - „spre căsuţe de ţară, adăposturi uşoare, indiene, spre clădiri negândit de puţintele, cu acoperişuri de stuf şi împresurate de grădini, în care orice feluri de flori ar creşte din plin". O astfel de „căsuţă de ţară", mai mult o vilă decât un palat, a fost şi cea de la Mamaia, un loc pitoresc, descris astfel de către Regina Maria în însemnările sale: „Imense întinderi de nisip, o plajă atât de largă încât sfârşitul i se pierde în depărtare, cu scoici trandafirii ca nişte petale de flori aruncate de zâne, băi de mare şi acel râs ce izbucneşte anume când năvăleşte asupra ta apa rece, foşnetul şoptit al va­lurilor ce se sparg rând pe rând domol pe mal, lăsând fiecare o fâşie de spumă albă ca zăpada; jocuri prin nisip, câini nebunatici luptându-se cu câte o bucată groasă de lemn azvârlită de valuri pe mal sau înne­buniţi de bucurie şi alergând ca nişte ogari cenuşii, într-o fugă zănatecă de-a lungul plajei, lătrat îmbătat de fericire; bone cu unelte necesare pentru baie: cu umbrele de soare şi cuvinte de dojană, apoi iarăşi râsete, râsete. Bărci încete lunecând alene pe întinderea lacurilor, soare revărsat fără milă asupra capetelor noastre, prefăcând apa într-o pânză de lumină care arde ochii".

Acesta era deci cadrul natural în care Regina Maria a ales să-şi construiască palatul, pe un teren donat de către oraşul Constanţa, cu o suprafaţă de 34.968 de metri pătraţi. Aşadar, Regele Ferdinand şi Regina Maria aveau în urma acestei donaţii, drept de proprietate absolută şi personală asupra terenului pe care urma să se ridice noua reşedinţă de vară a fa­miliei regale.

Cu întocmirea planurilor de construcţie ale pala­tului a fost însărcinat arhitectul italian Mario Stoppa, în urma convenţiei încheiate cu Casa Regală, la 4 aprilie 1924, şi care urma să primească un onorariu de 4% din valoarea lucrărilor executate. După moartea Regelui Ferdinand în iulie 1927, Palatul de la Mamaia a fost donat la 2 decembrie 1927 de către Regina Maria şi patru dintre copiii săi - Regina Elisa­beta a Greciei, Regina Marioara a Regatului Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei, principele Nicolae şi principesa Ileana - principesei mamă Elena, cu singura rezervă a unei porţiuni de teren de 2.780 metri pătraţi, unde regina Maria a dispus construcţia unei noi case, teren care rămânea în proprietatea reginei şi care se scădea din întinderea totală a terenului palatului.

Referitor la această donaţie, Regina Maria scria în amintirile sale că: „La Mamaia este de asemenea o căsuţă care poartă pecetea mea. Se găseşte pe aceleaşi locuri cu o casă mult mai puternică pe care eu şi regele am clădit-o pe nisipurile ţărmului întins aşa kilometri şi kilometri, care ne-a dat totdeauna la toţi o mare bucurie. Dar soarta n-a vrut ca regele să locuiască decât o dată această casă, şi să o locuiesc singură. Ajunsese prea mare pentru mine, era o casă care trebuia umplută. Am dat-o mamei regelui. Amintindu-mi de propria-mi dorinţă fierbinte să am ceva al meu, am dorit să aibă şi ea o casă netăgăduit a ei. Aşa a trecut casa în stăpânirea ei, iar eu am luat pentru mine micul adaus pe care îl pregătisem lui Mihai".

Pe porţiunea de teren de 2.780 metri pătraţi din parc, regina Maria a dispus construirea unei case moderne. „O mică locuinţă de vis, în care eu şi Ileana aveam tocmai bine loc, pentru că eu şi Ileana ne împărtăşim totdeauna din toate. Iar de jur împrejurul acestei mici şi stranii clădiri am desenat o grădină pardosită cu locuri mai goale la mijloc în care am sădit strălucite petunii, o floare care ţine deopotrivă la soare şi vânt şi la uscăciune. Urmarea a fost o bucurie a ochilor. Casa părea căzută din cer pe un covor roşu aprins. şi mireasma era aşa de tare, că străbătea până jos la ţărm şi era cu noi când ne scăldam în mare".

Principesa mamă Elena a petrecut numeroase vacanţe la Mamaia, împreună cu fiul său - tânărul Rege Mihai - căruia încerca să-i asigure un climat de normalitate, astfel încât să nu-şi piardă inocenţa copilăriei. Ca urmare, din corespondenţa principesei Ileana cu Carol aflăm că Mihai petrecea mult timp pe plajele însorite de la Mamaia, „Jocul lui principal fiind să se sucească într-o barcă mare de metal pe apa din lac, lacul meu cum îi spunea el şi era foarte feri­cit. Are o imaginaţie fertilă şi poate petrece ceasuri întregi să-ţi povestească tot ce a văzut în mintea lui". Uneori veneau în vizită şi alţi membri ai familiei, ca Prinţul Philip (viitorul soţ al Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii), pe atunci în vârstă de 8 ani - ca şi Mihai - şi cele două surori mai mari ale acestuia.

După 1930, palatul de la Mamaia a intrat în po­sesia Regelui Carol al II-lea, în cursul anului 1931 fiind elaborate noi dispoziţii privind administrarea acestuia. În ceea ce priveşte casa Reginei Maria din parcul palatului, aceasta a intrat încă de la 6 iunie 1932, în posesia Flotei de Hidroaviaţie de la Ma­maia, regina retrăgându-se la palatul de la Balcic. Faptul că uneori spunea Cara Dalga acestei case de la Mamaia se datora simplului fapt că era extrem de ataşată de Balcic, nicidecum pentru că acesta era numele casei. Deşi a fost o reşedinţă mai puţin cunoscută, Palatul Regal de la Mamaia a purtat amprenta celei care l-a locuit, fiind construit şi decorat după gustul său şi amintind de o epocă plină de fast şi măreţie astăzi apusă.

Palatul Regal de la Balcic a fost reşedinţa cea mai iubită de Regina Maria şi spre deosebire de Bran în întregime creaţia acesteia, toate clădirile complexului fiind construite după planurile şi dorinţele ei.
Cum a ajuns regina la Balcic? Răspunsul la această întrebare îl dă chiar regina într-unul din eseurile scrise în 1930 despre „casele de vis", sintagmă ce revenea ori de câte ori se referea la reşedinţele sale. Iată deci ce scria regina în august 1930: „Balcic! Coasta de argint. Într-adevăr e bine supranumită. Faleze de culoarea argintului, peisaj de vis, iar în depărtare marea misterioasă, albastră ca peruzeaua, în veci neodihnită. Fusesem la Balcic odată, înainte de război, în grabă şi păstrasem o amintire imprecisă. Îl descoperii din nou în octombrie 1924, în tovărăşia fiului meu Nicolae.

După multe peripeţii, în toamna aceea uscată, sosirăm şi la Balcic. Acest colţ era fermecător! şi avusei senzaţia stranie de a-l fi căutat toată viaţa şi de a-l fi găsit în sfârşit. Un loc de vis, păzit de un bătrân copac. Mă aşezai la umbra lui şi mă uitai şi eu în apă, cum probabil privea şi el mai bine de un secol. Farmecul acelei frumuseţi pătrundea din ce în ce mai adânc în inima mea. Apoi întorcându-mă către Nicolae spusei: Oh! Nicky locul ăsta trebuie să fie al meu! Simt că m-am întors la ceva care mi-a aparţinut întotdeauna. Şi într-adevăr acest loc de vis deveni al meu". Terenul descris aşa de frumos i-a fost oferit reginei de către bancherul Jean Crissoveloni şi mărit prin achiziţionarea de către statul român şi a altor terenuri de la localnici.

Construcţia complexului de la Balcic a început în cursul anului 1925. Clădirea principală a domeniului era de fapt o vilă, numită de către Regina Maria „Tenha Juvah" (Cuibul singuratic) şi locuită în principal de ea şi de suita sa. Tenha Juvah era compusă din parter şi două etaje, cu paisprezece camere (cinci la parter, trei la etajul I şi şase la etajul al II-lea), două terase (una la etajul I şi alta la etajul al II-lea), şi un balcon. Vila avea un minaret turcesc - aşa cum îl descria şi Emanoil Bucuţa - dând astfel palatului un aer oriental.

A doua clădire a complexului Balcic era vila „Mavi Dalga" (Casa pentru oaspeţi), compusă din 16 camere, printre care apartamentul principelui Nicolae compus din hol, salon, dormitor, toaletă şi baiâ, apartamentul lui Gaetan Denize şi al doamnelor de onoare. Lângă ea se afla clădirea destinată suitei, numită „Sabur Jevi", cu un stil aparte, având camerele distribute în formă de potcoavă, cu colonade spre mare şi coloane spre interior.

Alături de principalele clădiri, Regina Maria a dorit şi amenajarea celor cinci mori turceşti - care au impresionat-o atunci când le-a văzut pentru prima dată în 1924. Ca locuri de rugăciune, Regina Maria şi-a construit un templu „Maria Ruh" şi o bisericuţă „Stella Maris", numită de ea „cea mai mică biserică din ţară, smerit altar ortodox pe care eu, protestanta, am clădit, pentru că Stella Maris îmi stă înainte, un simbol al vieţii mele; un altar ridicat unei mărturisiri de credinţă care nu-i a mea, într-o ţară unde am fost odată străină şi pe care mi-am însuşit-o prin bucuria, suferinţa, lucrul care m-au legat de ea cu fiecare an ceva mai mult".

Pe un perete al bisericii era pictată Regina Maria înfăţişată ca o înaltă suverană bizantină, îmbrăcată într-o manta de zibelină şi cu coroană de aur şi pietre scumpe. De cealaltă parte era pictată principesa Ileana, cu o corabie în mână, în timp ce regina purta în mâini bisericuţa în miniatură. Fiindcă iubea acest loc, când a simţit că sfârşitul îi este aproape, regina a refăcut testamentul, introducând în el o ultimă dorinţă: inima când va înceta să mai bată, să-i fie scoasă din piept, pusă într-un glob de cristal, introdus într-un scrin de aur împodobit cu stemele provinciilor Românei Mari şi păstrată veşnic în această bisericuţă Stella Maris din grădina Palatului de la Balcic. Iată ce scria regina Maria în scrisoarea adresată ţării sale şi poporului său: „Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bi­sericii pe care am clădit-o.





În decursul unei lungi vieţi, atâţia au venit la inima mea, încât moartă chiar, aş dori să mai poată veni la ea, de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo, în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dimpotrivă, de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă".

Despre Palatul Regal de la Balcic Regina Maria îşi amintea în 1930 că „am dobândit acel colţ de pământ şi bătrânul copac, vechiul zid şi apa limpede cleştar care curge pe sub ele în Mare au ajuns ale mele şi numaidecât mi-a răsărit în minte vedenia casei pe care doream s-o clădesc. O casă albă, trainică, simplă ca linie, cu înfăţişare turcească, o casă la care catul al doilea avea să fie ieşit peste cel de jos. O casă cu acoperiş turtit şi cu picioarele aproape de Mare, o casă împresurată de prispe de piatră, găurite de canale înguste cu apă curgătoare, prispe care treptat, treptat să fie schimbate într-un rai de flori".

Pentru că iubea mult florile, plăcându-i să fie numită şi „regina grădinăreasă", Regina Maria a creat şi la Balcic o grădină cu totul deosebită de cele create la Cotroceni, Bran, Copăceni şi Scrovişte. Grădina de la Balcic era plină de simboluri (ca, de altfel, întreaga creaţie a Reginei Maria), înscriindu-se în marea tradiţie a grădinilor istorice, care poartă întotdeauna înţelesuri ascunse, ce pot scăpa privitorului înşelat de exube­ranţa vegetală şi de jocurile de ape. Astfel, au fost create grădini spaniolo-turce (de exemplu Grădina lui Allah), canale ca în grădinile arabe, grădini geome­trice ca ale Evului Mediu şi clasica grădină de trandafiri. De asemenea, în grădină se găseau coloane, pietre cu inscripţii în arabă, slavonă, ca şi coloane de marmură din Dalmaţia, care erau un cadou trimis din Iugoslavia de ginerele ei, Regele Alexandru.

Pe lângă coloane, în grădină se găseau şi vase antice pe care un arheolog Kupullunis, prieten al reginei, le descoperise în săpăturile din Cipru. Ceea ce a realizat la Balcic Regina Maria, după propriile sale notări, era „creaţie, prin modelarea pietrei, pământului, apei, copacului şi a florii într-un întreg perfect". Aşadar, prezenţa apei se împletea cu cea a pietrei prin „terasele de piatră străpunse de canale strâmte cu apă curgătoare", prin fântânile de piatră, apa având rolul gândit de regină, de a conferi „impresia de prospeţime şi abundenţă". Între elementele de decor ale grădinii era şi o „colo­nadă sveltă", pe care, scria regina „am numit-o Suleiman Leic, adică Apele Păcii, care avea minunate proporţii şi se ridica peste prispe ca o mânăstire".

Un loc deosebit în grădină îl ocupau terasele, „fiecare purtând - scria regina - numele unei fiinţe iubite: Mircea, Ferdinand, Carol, Elisabeta, Mignon, Nicolae, Ileana, Sandro, Mihai, Petru Duşan, Elena, George; fiecare din grădiniţele acestea pietruite sunt pline de flori, grădini de amintiri, în care am semănat dragoste, visuri, nădejdi şi chiar lacrimi. Aici vin când sunt obosită, ca să mă împrospătez cu vlagă când viaţa mi se pare grea. Poarta mea este întotdeauna deschisă cu braţe pentru bună venire. Aici toţi oaspeţii căutători de frumuseţe sunt primiţi bucuros". Poate tocmai de aceea, deasupra fântânii de apă rece, care curgea sub terasa cea mai mare, regina a pus să fie săpate următoarele cuvinte în limba engleză: „Pentru cei obosiţi, odihnă/ Pentru cei însetaţi, apă/ Pace celor cu inima grea/ Nădejde celor în preajma vieţii".

Regina Maria a lăsat prin testament domeniul de la Balcic fiului ei Carol, care a intrat în posesia lui în august 1938. A început astfel o nouă etapă în istoria Palatului Regal Balcic, una mai puţin strălucitoare, plină de efecte negative care au culminat chiar cu abandonarea palatului de către administraţia românească. La 24 septembrie 1938, generalul Zwiedeneck - fost maestru al Curţii Reginei Maria - a încheiat la Palatul Cotroceni un proces-verbal cu Florian Marinescu - administratorul bunurilor private ale Regelui Carol al II-lea - prin care îi preda actele de proprietate asupra domeniului de la Balcic.


În cele din urmă, Palatul Regal Balcic a ajuns în proprietatea statului bulgar, lipsind astfel România de una din cele mai minunate reşedinţe regale. Despre cele două reşedinţe regale pe care le iubea cel mai mult, Regina Maria scria: „Branul şi Balcicul au ajuns colţurile noastre dragi de retragere, şi pe când eu îmi găseam o mângâiere în crearea de cât mai multă frumuseţe, copila mea umplea această frumuseţe cu viaţă. Amândouă iubeam viaţa, iar Balcicul era atât de frumos".

COTROCENI...
Palatul de la Cotroceni a trecut prin numeroase transformări de-a lungul celor trei secole de existenţă. Prima etapă este legată de numele domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), nucleul fiind mănăstirea. A doua datează din perioada domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbey (1849-1853, 1854-1856), care a modernizat clădirea, în 1852, înfiinţând grădina de la Cotroceni. În 1863, după secularizarea averilor mănăstireşti, Alexandru Ioan Cuza a remobilat palatul, care a devenit reşedinţa sa în Bucureşti. Carol I a folosit Cotrocenii ca reşedinţă de vară, iar în anul 1888 face cadou această proprietate principelui moştenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen.

Prima extindere pentru acomodarea prinţului moştenitor a avut loc între 1893-1895, fiind opera arhitectului Paul Gottereau. Şi în acest caz, arhitectul Curţii Regale a recurs la ecletismul francez, stil specific sfârşitului de secol XIX. A ales pentru noul palat o rezolvare originală, încercând să amplifice efectul de somptuozitate şi fast. Acesta trebuia să îmbine rigorile unei reşedinţe princiare la sfârşitul secolului al XIX-lea în „cel mai francez oraş al noului regat", cu necesităţile legate de funcţiunile domestice, într-o clădire concepută la sfârşitul secolului al XVII-lea, reparată în repetate rânduri. De aceea a păstrat doar fundaţiile, pivniţele şi configuraţia ge­nerală în formă de L a vechii structuri, şi câteva construcţii pe laturile de nord şi de est ale curţii.

Astfel, amprenta la sol a actualei clădiri cu trei niveluri aparţine construcţiilor din secolul al XVII-lea. „Cu o zi în urmă l-am întâlnit acolo pe arhitect cu planurile şi cred că locuinţa va fi drăguţă şi confortabilă, dar şi cu multe camere", scria Regina Maria în 1894. De altfel, a locui între zidurile unei vechi mănăstiri i se părea romantic. Ulterior aceasta şi-a lăsat amprenta sa inconfundabilă la Cotroceni, aşa cum a făcut la Pelişor, Balcic, Bran şi Copăceni. Palatul a cunoscut alte modificări şi extinderi datorită Reginei Maria, care prin modul ei de viaţă i-a dat opulenţă, impunându-şi stilul asupra întregii clădiri. Apartamentul Reginei Maria reprezintă fascinaţia pentru stilul belle epoque.

SINAIA ŞI COPĂCENI
„Visele copilăriei m-au bântuit, aşa că am planificat o casă în copac! A fost construită pentru mine în pădurea de la Sinaia, care mulţi ani a fost numit Cuibul Principesei. În fapt, o colibă suspendată între brazi gigant. Acolo se putea ajunge doar dacă erai bun alpinist sau cu ajutorul unui pod mobil, ceea ce făcea casa aceea de necucerit. Acest copac-locuinţă a avut două camere, o bucătărie diminutiv şi balcoane pe ambele părţi. Am aranjat cu grijă iubitoare, şi multe ore fericite ne-am petrecut în ea între pământ şi cer. Cuibul a durat până după război, când s-a prăbuşit în timpul unei furtuni violente, dar eu părăsisem cuibul înainte de acea zi fatală", scria Regina Maria. Atât Cuibul, cât mai ales Pelişorul au reprezentat locuri preferate ale reginei pentru odihnă. Adora frumuseţea acestor locuri. Totuşi, simţea nevoia unui loc al ei, un pământ al ei.

Astfel, un domn în vârstă pe care nu-l mai văzuse niciodată a avut inspiraţia de a-i lăsa reginei moştenire vila sa mică, ascunsă într-un parc neglijat. Era în timpul Regelui Carol I, iar acesta, având principii puternice, a oscilat mult înainte de a-i da permisiunea principesei de a accepta această moştenire. Regele Carol i-a permis în cele din urmă să aibă un teren al său şi astfel Copăceni a devenit al ei. Pentru moment, nu arăta exact în modul în care voia principesa. Era prea bogat ornamentat, prea mult pentru o vilă. Ambiţia ei era de a-l transforma într-un conac vechi, cu acoperiş şindrilă şi coloane în faţa unui pridvor larg. Nu a avut bani! Aşa că a trebuit să aştepte. Pentru o prinţesă acest lucru poate suna ciudat, dar Regele Carol era sever. Dumnezeu i-a permis să ducă la bun sfârşit construirea casei solide albe, cu pridvor larg şi coloane în faţă.

„De fiecare dată când mă duc acolo, sunt multe vase pline de flori pe care le cresc în cantităţi, astfel încât în primăvara şi vara timpurie Copăceni este o privelişte minunată. Regele Ferdinand a iubit Copăceni şi o conducea adesea să se bucure de flori. Astfel, i-a încolţit ideea de a face la fel la Scrovişte, parte din Domeniul Coroanei, unde el poseda un teren mic, undeva adânc în pădure. Deoarece nu avea timp, i-a dat Reginei Maria mi­siunea de a se ocupa de Scrovişte. Cu bucurie şi entuziasm şi-a început activitatea, deşi nu avea bani la dispoziţie decât puţini. A extins şi înfrumuseţat casa mare. A planificat grădina, făcând două frontiere lungi de iarbă în linii drepte din casa în pădure şi a transformat malurile lacului în câmpuri de irişi de orice tentă posibile. Seara, când Soarele se scufundă, irişii devin o mie de felinare mici de lumină.

BRAN
Un mic castel feudal, Bran, a revenit la viaţă datorită Reginei Maria, care, ca o zână din poveşti, l-a primit de la autorităţile din oraşul Braşov, în procesiune solemnă şi în darul gratuit, pentru folosul propriu! Acest lucru a fost într-adevăr un eveniment minunat. Fiecare casă în care a aranjat a fost destinată pentru unul dintre copiii săi, pentru că mereu dorea să construiască pentru viitor. Copăceni pentru Elizabeth, Bran pentru Nicky şi, mai târziu, Balcic pentru Ileana, care iubea marea... Bran a fost un nou domeniu de activitate, un vis nou de frumuseţe a formei. A dat viaţă zidurilor moarte şi a trezi din amorţeală castelul. Inexpugnabil aşa cum părea, cu toate acestea, a devenit o locuinţă confortabilă datorită reginei.

„Alţii au realizat mult mai multe, dar am făcut ce am putut în funcţie de circumstanţe şi la posibilităţile din timpul meu", spunea Regina Maria despre casele ei de vis. „Deşi nici una dintre aceste case nu este de fapt a mea, acestea au fost casele mele principale care l-am remodelat cu dragoste an după an, la fel de mult cum am putut, în conformitate cu gustul meu. La Mamaia «stilul meu». De asemenea, există o căsuţă care poartă ştampila mea. Ea a devenit prea mare pentru mine, aşa că am dat-o mamei lui Mihai. Amintindu-mi pofta mea de a avea ceva al meu, am vrut ca ea să aibă o casă incontestabil a ei."

• Mulţumim doamnei Ştefania Ciubotaru, Muzeul Naţional Cotroceni, pentru datele oferite în vederea realizării acestui articol şi Primăriei Municipiului Cons­tanţa, Direcţia Urbanism