Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În plin Belle Époque, Mişu Vacaresco publică în „L’Indépendance Roumaine” o rubrică pe care o semnează: Claymoor. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al României mondene de sfârşit de secol romantic a fost un personaj care se identifică astfel cu lumea salonardă pe care o descrie.
„6 mai 1882
«Rien ne va plus», ca la jocul de ruletă. Toate jocurile au fost făcute în această iarnă. N-a mai rămas nimic. Plictiseală totală. În lumea bună, linişte completă; în lumea mică, somnolenţă. Grădinile ar vrea să se deschidă, dar plouă în permanenţă. Mai puţină viaţă la Şosea, mai puţină la Capşa, mai puţină în aer liber. Ploaia devine obositoare şi frigul a făcut să reapară paltoanele. Să ne rugăm să înceteze vremea urâtă.
Luni seară, ultima recepţie la doamna Maria Fălcoianu. Multe tinere şi femei frumoase răspunseseră invitaţiei amabilei stăpâne a casei, care face onorurile salonului cu atâta graţie. Dacă ar trebui să enumerăm cele mai frumoase costume ar însemna să le descriem pe toate; să spunem doar că a dominat negrul, iar florile naturale au ornat toate corsajele. Un asalt al spiritului, al frumuseţii şi al graţiei. Am plecat foarte târziu.
Se poate spune orice, dar divorţul are succes la Paris. Într-o scrisoare pe care-am primit-o din Paris mi-a fost descrisă astfel fizionomia şedinţei Camerei: «Dacă aţi fi putut vedea luni tribunele Camerei în momentul psihologic. Galbenul şi cărămiziul care sunt, se pare, culorile la modă, dansau într-o sarabandă de pălării. Părea că damele se vor îmbrăţişa; strigăte de bucurie şi speranţă de la un capăt la altul al galeriei; priveau impresionante uşierii care aduceau urnele; cât despre cele care erau mai calme, mai stăpâne pe ele însele, vorbeau în şoaptă şi-şi schimbau cu discreţie confidenţe în favoarea divorţului: — Sunteţi foarte fericită? — Da, şi dumneavoastră? — De mâine vom fi libere. Se va ajunge la un dezmăţ de divorţuri la Paris, va fi o adevărată epidemie.»
Marţi, cerul este acoperit; este vreme de muzeu. Dar la Bucureşti nu există nici urmă de muzeu. Atunci să facem un tur al Camerei; nimic interesant, nici o damă în tribună; la Senat, la fel; n-au mai rămas decât cluburile. Se stă la masă şi până la şapte se joacă doar cărţi. Plouă, aşa că cina e devreme. Cine câştigă zâmbeşte lumii din jur şi găseşte totul bun, chiar şi pe soacră, dar, dacă norocul l-a părăsit, cina este îngrozitoare, doamna este plictisitoare, serviciul este prost şi părinţii au un aer grotesc. Repede, după cafea, fiecare îşi ia pălăria şi se întoarce la masa verde. În tot acest timp, doamna se plictiseşte şi caută distracţii şi, dacă se petrece vreun accident, este numai greşeala soţului, pentru că absenţii sunt mereu vinovaţi.
Seara, Teatrul românesc a jucat «Ruy-Blas». Această adaptare a uneia dintre capodoperele lui Victor Hugo, pusă pe versuri inspirate româneşti de domnul D. Olănescu, primul secretar al legaţiei noastre la Constantinopol, trebuia să fie un succes.
În sfârşit, seara oferă o atracţie irezistibilă. Era şansa domnului Manolescu, simpaticul june-prim al trupei, dar reprezentaţia generală este departe de aşteptări. Cu toate acestea, scena noastră a făcut şi face în permanenţă progrese. O societate care se făleşte cu arta ar trebui să-şi încurajeze artiştii. Este suficient să vină o trupă străină, că toată lumea se îmbulzeşte să o vadă. Sala Bossel, unde au fost masacraţi Lecoq şi Offenbach, este întotdeauna ticsită. Peste tot, teatrul naţional este încurajat, peste tot e sărbătoare, doar la noi nimeni nu merge la el şi toată lumea-l denigrează. Mai mult patriotism, doamnelor şi domnilor; mai întâi, învăţaţi-vă limba, pe care n-o mai ştiţi deloc; astfel nu-i veţi mai face pe străini să râdă de noi găsindu-ne lipsiţi de orice sentiment naţional. Domnul Manolescu în rolul lui «Ruy-Blas» a pus multă pasiune. Memoria sa este prodigioasă; jocul a fost foarte sobru şi a meritat succes şi aplauze. Domnul Iulian şi Mateescu au fost perfecţi, ca întotdeauna. Au făcut să râdă toată sala. Maria de Neubourg, care a cunoscut-o pe Sarah Bernhart la Comedia franceză, n-a fost la înălţimea poziţiei sale. Din partea damelor interpretarea a fost nu mediocră, ci nulă.
Însă sala este foarte frumoasă. Multe dame cunoscute în loji. În avanscena din dreapta, iat-o pe graţioasa domnişoară Oteteleşeanu în toaletă gri şi pălărie împodobită cu trandafiri la fel proaspeţi ca ea. Domnişoarele Zalewsky frumoase şi mândre ca zeiţele Olimpului cu pălării cu mari pene negre. Apoi, doamna Coralia Săvescu, asediată de admiratori, un surâs de mai sub o pălărie Reybnold împodobită cu liliac, doamna Bengescu şi domnişoara Rosetti, surorile sale. Puţin mai departe, doamna Rasti încă suferindă după ce a căzut de pe cal. Doamna Elena Nicolescu, cu o cochetă pălărie Robespierre, împodobită cu pene albe. La stânga, într-o lojă, doamna Ecaterina Lahovary, în negru, cu o imensă pălărie tip muschetar, fiica sa, domnişoara Elena, şi doamna Al. Darvaris în tocă Lili cu trandafiri. Doamna Ecaterina Florescu, îmbrăcată ca o ducesă; doamna Marian cu o pălărie albă, domnişoarele Cornescu, un adevărat mănunchi de flori, şi frumoasa doamnă Hartulari. În stal, plin. Aproape tot Bucureştiul. Piesa s-a terminat la ora unu. Plouă torenţial. Nimeni nu se gândeşte să meargă acasă.
La sala Bossel concertul unguresc a atras puţină lume.”
Continuarea în numărul următor
• traducere din limba franceză de Lucian Pricop
