Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Alexandra şi Adrian sunt doi tineri pasionaţi de călătorii, care îşi transformă fiecare vacanţă în documentare filmate pe care le postează pe canalul lor de youtube. Cei doi nu pot sta liniştiţi la plajă, aşa că explorează locuri inedite şi uneori ajung în situaţii periculoase. Nu stau la hoteluri de lux, ci îşi iau rucsacul în spate şi bat la uşile localnicilor. Nu le-a fost teamă şi până acum au ajuns şi în Coreea de Nord şi Cernobîl. Următoarele ţări de pe lista celor doi sunt Iranul şi Irakul. Când nu călătoresc, Alexandra şi Adrian sunt doi oameni obişnuiţi, cu locuri de muncă şi o viaţă liniştită.
Voi doi sunteți vloggeri de travel. Ce faceți mai exact?
Adrian: Călătorim. La ora actuală, vlogger de travel poate să însemne mai multe lucruri. Sunt acei nomazi digitali care numai asta fac. Călătoresc, se susțin din aceste călătorii, făcând reclame, promovând anumite firme, agenții de turism, lucrând în anumite hoteluri sau locurile în care ajung, neavând altă sursă de venit. Mai sunt vloggerii care au încă un loc de muncă stabil, așa cum suntem noi - nu știu cât timp încă - și folosesc toți banii sau o mare parte a banilor câștigați pentru a călători și pentru a-și satisface acest hobby de a face materiale documentare, filme, vloguri.
Când a început această aventură pentru voi?
Citește pe Antena3.ro
Alexandra: Călătoritul de mult timp, cu filmatul de foarte puțin timp. Mai puțin de doi ani.
Adrian: A fost o chestie foarte drăguță. Aveam un weekend rezervat la Praga. Într-o zi am intrat într-un magazin de electronice, să ne cumpărăm un frigider, şi Alexandra spune Uite, a apărut noul model de cameră action cam. Nu o luăm? Eu am zis că da. Am luat-o să filmăm prin Praga și când am văzut ce am filmat, am zis că e foarte tare, Alexandra e foarte telegenică, hai să vedem. A fost primul nostru vlog. De aici până la a deveni semiprofesioniști a fost doar un pas.
Frigider ați mai luat?
Alexandra: Am luat.
Adrian: Unul imens.
Am văzut că ați fost în foarte multe țări, India, China, Myanmar, însă ați fost și în Coreea de Nord. Cum ați reușit?
Alexandra: Am reușit, dar important e că ne-am întors.
Adrian: Am avut mari emoții. Am stat mult pe gânduri dacă să ne ducem, știi foarte bine, fondurile pe care le plătești pentru o astfel de vacanţă - o sumă destul de mare - ajung în buzunarele celor care conduc țara și cu toții știm că nu e ok ce se întâmplă acolo. Am spus că totuşi merită să încercăm să mergem să filmăm și să-i arăt Alexandrei cum a fost în anii ’80 la noi pentru că este o similitudine între ce este acolo și cum ar fi fost poate la noi dacă nu ar fi fost momentul 1989. Am reușit să mergem cu un tour-operator din China, doar așa se ajunge ca turist. Este destul de sigur, dar nu vreau să încurajez turismul în această țară. Este imprevizibil ce se poate întâmpla. Respectând regulile foarte stricte la care ești supus ca turist, agenția din China îți garantează într-o foarte mare măsură siguranța. Dacă tu nu ai nimic împotriva acelui regim și nu te apuci să critici, să filmezi cine știe ce, nu se întâmplă nimic. Ai plătit, ai văzut obiectivele pe care ei ți le arată, și te-ai întors acasă. Nu se întâmplă nimic.
Alexandra: Din start Adrian a spus trei lucruri pe care nu ai voie să le faci. Nu ai voie să filmezi clădirile părăsite, sub nicio formă. După care nu ai voie să-ți bați joc de statuile liderilor. Și care era al treilea lucru?
Adrian: Nu ai voie să pleci de lângă grup și să vorbești cu oameni pe stradă de capul tău. Să iei un autobuz.
Ce v-a șocat cel mai tare în Coreea de Nord? Din ce ați putut să vedeți voi
Adrian: Eu încă nu știu dacă am asistat la o butaforie sau nu. Era chiar ziua partidului. Ei nu au acasă Internet sau posturi de televiziune, aşa că toți socializează în parcuri. Au fost mii de nord-coreeni în parcul din Phenian sărbătorind ziua partidului, făcând tai-chi, ascultând muzică, mai era o scenă a talentelor unde făceau karaoke, jucau cărți. Începi să te întrebi. Au fost puși acolo pentru noi? Toți se comportau impecabil. Aveau o figură care spunea că nu le pasă de nimic, că e bine la ei în țară. Dacă te uitai mai atent, vedeai că nu prea zâmbeau și ceva nu e ok. Mă întreb. Au fost actori puși pentru noi? Sau au fost chiar ei într-o zi normală?
Am mai auzit varianta asta. Au mai fost jurnaliști pe acolo care spuneau la fel, că aveau impresia că totul a fost pus în scenă.
Alexandra: Am avut ciocolată la mine și am vrut să-i dau unui copil. Am întins ciocolata. Un copil de obicei se apropie să ia ciocolata. În schimb, el a stat foarte cuminte și a așteptat să îi pun ciocolata în mână. Tatăl lui s-a uitat destul de urât la mine.
Adrian: Era totul foarte ciudat și erau interzise dispozitivele GPS. Nu mi-a dat prin cap să-l pornesc pe al meu pe telefon. Ne-au dus pe aceleași trasee. Totul era toaletat, frumos, dar Alexandra a încercat să vadă puțin dincolo de primul rând de clădiri și i s-a părut că vede nişte lucruri cam cum auzi că este Coreea de Nord. De ce nu intră oamenii în contact cu tine? E foarte simplu. Nu trebuie să fii actor. Știi cum era în anii ’80 la noi. Dacă erai văzut că vorbești cu un străin, erai luat la întrebări. Nimeni nu are chef de probleme. Acolo problemele înseamnă nu că te duci ca aici la canal, unde șansa era mică să mori, ci te duci în acele lagăre despre care am aflat acolo că există.
Mărturiile sunt cutremurătoare de acolo
Alexandra: Singura dată când am putut să intrăm în contact cu ei a fost când am mers într-un supermarket unde am stat vreo două ore. Atunci am interacționat, dar mult prea puțin, pentru că nu vorbeau limba engleză.
Adrian: Doar în supermarket nu am fost lăsați să filmăm, deși erau produse. Erau mai multe decât îmi amintesc că erau la noi în vestul țării. Noi aveam ketchup bulgăresc, creveți chinezești și niște conserve de Tulcea. Acolo erau multe chestii și produse occidentale. De exemplu, aveau bere occidentală.
Alexandra: Dar era mult prea scumpă având în vedere că salariul lor este de 60 de dolari.
Tind să cred că și acel supermarket a fost făcut strict pentru voi
Alexandra: Da, și noi am crezut la fel.
Adrian: Erau sute de cumpărători. Erau cozi la case. Erau copii, erau bătrâni. Chiar așa să plătească ei atâția actori pentru un grup de 10 turiști?
Alexandra: E foarte ciudat. Adi m-a pregătit, am și citit foarte mult despre Coreea de Nord, și am mers acolo și mă așteptam să fie ceva ce nu am mai văzut până acum. Dar părea doar o țară săracă.
Cum de ați avut voie să filmați?
Adrian: Asta ne-a mirat și pe noi. Tu semnezi o clauză că filmezi doar pentru tine, nu ai voie să faci reportaje, nimic. Noi am spus că am vrea să filmăm pentru youtube. Nu am mințit. Ni s-a spus că în principiu avem voie să filmăm tot, că ne spun ei unde nu e voie. La început se uitau la noi foarte atenți. Dacă noi am fi început să spunem că aici a fost chinuit nu știu cine, aici s-a întâmplat nu știu ce, am fi avut probleme. Dar noi ne-am făcut că nu prea știm mare lucru, suntem mai prostuți.
A fost vreun moment tensionat în această vacanță în Coreea de Nord?
Alexandra: La vamă. Când am ajuns, pe unii i-au scos afară, iar pe noi ne-au controlat. Au luat aparatele foto, s-au uitat cât de cât la filmări.
Adrian: Dar bagajele nu ni le-au deschis. Au fost momente tensionate cu ghizii. La un moment dat am constatat că toți purtau niște insigne roșii. Un turist irlandez a întrebat ce înseamnă și ziceau că e din partea partidului semn de onoare primit la 14 ani, cum ne făceau pe noi pionieri. Irlandezul îi cere insigna. Nu o atinge, nu e voie! Atunci ghidul și-a pierdut controlul, și am zis hopa, stai puțin că e o barieră peste care nu poți trece.
Alexandra: Același irlandez s-a pierdut și în parc. Timp de 5 minute nu l-a găsit ghidul și în momentul acela s-a schimat la față. Întreba pe toată lumea disperat unde e, unde e.
Adrian: Acolo iar a fost un moment care cred eu că a fost regizat. A fost parcul acela în care erau mii de oameni. Un parc uriaș, ca Parcul Izvor. Au spus că aici putem să ne despărţim de grup. Am plecat cu Alexandra, nu au mai fost ghizii după noi, le-am găsit pe femeile acelea care făceau tai-chi. I-am zis Alexandrei, stai tu liniștită, că din umbră cineva se uită la noi. Teoretic am fost liberi. Întâlnirea a fost după jumătate de oră, la scenă. Ne-am adunat cu toții, acel irlandez nu a apărut. Ghizii au zis că vine el. După vreo 5 minute, au început să se schimbe la față. Dacă turistul chiar ar fi dispărut de capul lui prin Phenian, ar fi avut ei probleme foarte mari. L-au găsit până la urmă. Ne-am dat seama că nu e chiar o glumă. Iar la statuile mari ni s-a spus că e foarte serioasă treaba, nu era obligatoriu să punem flori, deși era indicat, dar nu aveam voie să facem selfie-uri cu gesturi, sărituri, trebuia îmbrăcăminte decentă. Dacă nu voiam să ne închinăm în fața statuilor foștilor președinți, trebuie să rămânem la autocar. Toți au zis că e ok, ne aplecăm. Ne-am comportat exemplar, am cumpărat flori, să nu avem probleme. Când ne-am întors la autobuz, a venit ghida foarte serioasă și ne-a șoptit că ne mulţumeşte mult pentru comportamentul nostru. A fost ușurată că totul a decurs bine.
Mie mi-a rămas în minte cazul studentului american, cred că ați citit, ați văzut. M-a cutremurat efectiv. Nu știu dacă aș avea vreodată curajul să merg în Coreea de Nord
Adrian: El a fost o victimă. În acel moment, situația era foarte tensionată, era în cadrul administrației Obama și relațiile erau la cuțite. Otto a făcut o greșeală, a plecat de capul lui prin hotel. Ghidul nostru s-a întâmplat să fie chiar ghidul grupului în care se afla şi el. Am vorbit în particular și l-am întrebat ce nu s-a spus. Omul s-a dus, a rupt posterul și nu le-a spus ghizilor nimic. Dacă ar fi spus, probabil s-ar fi putut face ceva. La aeroport l-au luat din grup și l-au dus, ceilalţi au fost urcați în avion. A fost folosit ca o marionetă arătată propriei populații. Iată un tânăr din SUA trimis de niște misionari să ne destabilizeze regimul nostru comunist. Ce s-a întâmplat în continuare... Și a murit, nu știe nimeni de ce, cum. A fost la locul nepotrivit.
Să trecem și la lucruri mai amuzante. Ați călătorit în foarte multe locuri. Ați mâncat chestii mai ciudate?
Alexandra: Mâncat nu prea. Ne-am limitat.
Adrian: În Indonezia chiar am avut probleme. În partea neturistică, unde mâncai ce ți se dădea, nu existau restaurante.
Alexandra: Am mâncat mult orez și ciocolată. O lună de zile doar asta am mâncat. În rest, șocul cultural a fost enorm.
Adrian: Carne nu prea îndrăzneam. Nu știi cum o gătesc. Am descoperit o legumă foarte bună. Se numește water spinach, spanac de apă, nu știu dacă are corespondent în limba română. E un fel de ceva între spanac și salată, cu gust de urzici.
Alexandra: Foarte bun. Cât am fost acolo, a fost cel mai bun aliment.
De câte ori călătoriți pe an?
Alexandra: Ori de câte ori avem timp liber.
Adrian: Fiecare zi liberă, cel puțin cinci săptămâni intense în care ne propunem să vedem cât mai multe țări. Primăvara avem un tur de două săptămâni și toamna un tur de trei săptămâni în care încercăm să băgăm cât mai multe locații pentru a filma cât mai mult.
Pe mine mă doare capul uneori doar dacă ar trebui să organizez un city-break. Adică două, trei zile. Cum reușiți să vă organizați, să vă planificați în detaliu aceste vacanțe?
Adrian: Ușor nu e, dar dacă e pasiune, te descurci. Înainte de a merge într-o țară, mă pregătesc pe Internet. Chiar și în momentele libere la muncă mă uit pe vloguri, pe bloguri și vorbesc cu oameni care au fost acolo.
Alexandra: Asta e cel mai important. De multe ori ai niște așteptări și când ajungi acolo e cu totul altfel. Atunci e bine să contactezi pe cineva care a fost și știi exact unde mergi.
Adrian: Noi ducem asta la nivelul următor și eu mă chinui să învăț limbile respective. În China, în afară de Beijing, cu engleza nu ai ce face. În Indonezia, unde am fost noi, dacă vrei ghid vorbitor de engleză, te costa undeva la 500 de dolari pentru trei zile. Așa am ieșit gratis că am mers cu rucsacul și am dormit la localnici.
Alexandra: Timp de 6 luni, Adi a învăţat limba indoneziană.
Adrian: Indoneziana se poate învăţa în șase luni, fără a insista, un minimum de cuvinte poți învăța pentru a te descurca. Eu sunt un pasionat de limbi străine. Știi ce se întâmplă. E foarte interesant. Eu învățam doar fonetic din diferite cursuri și când mergi acolo și ai primul contact cu vorbitorii care un anumit dialect, a fost wow. Cuvântul ăsta chiar există. Propoziția asta am auzit-o pe CD. Wow, chiar vorbesc indoneziană!
Vă costă mult aceste vacanțe?
Adrian: Dacă faci aceste eforturi de a te documenta, de a ști cum să dormi în condiții mai ieftine, că nu te duci la 5 stele, dacă nu ai pretenții, dacă vorbești limba lor, poți să ieși la niște costuri evident mai ieftine. Acum totul e să reușești și cu biletele de avion. Să te descurci cumva. Sunt destul de scumpe. Cu cât e mai departe destinația.
Alexandra: Legat de cât economisim. Ultima dată când am fost în Myanmar, puteam să mergem cu avionul, să avem condiții ok, să zburăm o oră și plăteam 400 de dolari de persoană. Așa am ales să mergem cu trenul şi am plătit 10 dolari de persoană.
Adrian: Pentru 600 de kilometri.
Unde ați avut cele mai mari peripeții?
Adrian: În Noua Guinee. În partea indoneziană a insulei Noua Guinee am fost să-i căutăm pe ultimii canibali sau pe urmașii canibalilor. Ne gândeam că nu ne va mânca nimeni, eu sunt mai uscățiv. Acolo sunt acele triburi unde bărbații încă merg dezbrăcați, muncesc aşa, având doar zonele mai sensibile acoperite cu o plantă conică.
Alexandra: Adi a preferat să economisim, să nu luăm un ghid cu noi și am mers de capul nostru cu un rucsac în spate, pe munte, la două sau trei zile depărtare de civilizație. Am ajuns într-un sat unde era un om dezbrăcat cu o pușcă în mână. Eram eu, Adi și omul acela. Am înghețat efectiv.
Adrian: Mă gândeam, omul acela are o pușcă și noi nu avem. Avea și o figură ca din filmele de groază. Ok. Acum chiar nu am avut ce să fac. Am avut prezența de spirit să spun ceva în indoneziană, nu mai știu exact ce am spus, şi am trecut mai departe. Era cu vreun kilometru înainte să ajungem în satul respectiv. Era în pădure. Erau toate condițiile să ne și îngroape undeva.
Unde mai mergeți în perioada următoare?
Adrian: Peste o lună vom merge în Iran și Irak. În partea de Irak unde se poate merge. Vom face și un scurt concediu de trei zile în Tenerife. Sunt mulți români care merg în Tenerife și vrem să arătăm atracțiile de acolo. Ce merită, ce nu merită.
Aveți un sfat pentru cei care se uită și tânjesc după astfel de vacanțe?
Adrian: Nu există nu pot, numai nu vreau. Ideea nu e să-ți iei cel mai ieftin avion, să te duci în nu știu ce țară unde nu vorbești limba dacă nu ai mai fost, pentru că apar dificultăți. Cu răbdare, dar și cu bani puțini nu există să nu ajungi unde vrei. Dacă vrei, poți. Nu uita că investiția în tine e cea mai bună investiție pe care o poți face.
