Legenda stelelor sau horoscopul popular

La zidirea lumii omul îl avea ca vecin pe Dumnezeu. Păcatul omenesc a îndepărtat însă Cerul de  Pământ. Aşa că omul şi-a luat ce îi era mai de preţ şi s-a dus, să-l caute pe Dumnezeu ca să-l îmbuneze.

Aşa începe o legendă ţărănească care povesteşte cum au luat naştere stelele şi ce scop le-a dat Dumnezeu când le-a făcut fiindcă, spune Vlad Manoliu, cercetător-etnograf, "Dumnezeu nu face nimic de pomană şi atunci pentru fiecare stea, el (n.r. -ţăranul român) are credinţe legate strict de religia creştină, de ortodoxism pe care şi le plasează sus.

La un moment dat, în cer este undeva şi iadul. Sigur este o credinţă mai rar întâlnită, dar este şi ea acolo undeva că Dumnezeu când a făcut raiul a făcut şi iadul (...) ţăranul este profund religios, numai că el şi-a adaptat credinţa şi la vechile cutume pe care le-a moştenit".

Însă horoscopul şi zodiile clasice intră în lumea satului foarte târziu prin călugării din mănăstiri şi prin almanahurile de popularizare care se răspândesc foarte mult începând cu secolul XIX. Însă nu sub forma lor cunoscută, aşa cum veniseră dinspre lumea apuseană, ci într-un mod absolut unic şi propriu spaţiului ţătănesc care era delimitat între divinitate şi obşte.
"Legenda stelelor"
"La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ; însă omul cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat seama de această bunătate dumnezească, că nu era puţin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul, ca unui bun părinte, ori când avea vreo nevoie.

Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, cârpă cu care era cât pe aci să mânjească Cerul. Şi atunci Dumnezeu s-a supărat foc, şi a depărtat Cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: «departe cât Cerul de pământ».

Depărtându-se Cerul, căzând această nouă pacoste pe capul bietului om, şi tot din cauza femeii, că de aia-i femeia «poale lungi şi minte scurtă», mai ales că «femeia nu prea-i pricepută decât poate doar la rele», şi gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos poveţele lui Dumnezeu, de cari simţea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la El, sus, în cer.

Ştiind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ până la Cer e mult, mult de tot şi că va avea zăbava nu glumă, până s-o întoarce acasă, plecând, omul şi-a luat cu dânsul: carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de la biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la târlă, căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi hora din sat, căci vrea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun creştin ce era, şi a căutat să-şi ia şi cele trebuincioase la drum, să aibă de toate; şi nici să nu fie singur la drum, să mai aibă omul cu cine schimba o vorbă, pe atât de amar de cale şi să aibă şi pe cine să-i fie în ajutor la vreo nevoie.

Apoi luă şi grâu şi porumb de semănat ca intrând în câmpiile întinse ale Cerului, să are şi să semene, când o să i se isprăvească merindele, şi să aştepte până s-or coace roadele, ca secerând grâul şi culegând porumbul să-şi facă merinde, să aibă cu ce-şi urma calea mai departe.
 
Aşa şi făcu omul şi a mers şi a tot mers astfel mult timp până către mijlocul drumului sub Cer. Aici însă îi ieşi înaintea Ucigă-l Crucea.

    - Unde te duci?
    - Nu-i treaba ta.
    - Pe cine cauţi?
    - Cată-ţi de drum şi cară-te mai iute.
    - Eşti un arţăgos.
    - Ba tu eşti un viclean şi-un rău.

Şi cu "tu eşti", " ba tu eşti" se luară zdravăn la ceartă.
Diavolul scoase atunci din traista lui: balaurul şi şarpele năprasnic, ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţâna de om, şi pe toate le azvârli împrejurul omului ca să-l înspăimânte.

Omul însă nu se înspăimântă şi fără să-şi piardă cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una cu două, se încăieră la luptă vitejeşte cu dracul; atât de vitejeşte că dintr-un fleac de trânteală se făcu sub Cer o vijelie mare, că şi azi durează acolo sus, şi va dura în veci acea vijelie, pe care noi o numim «vântul turbat», pentru că orice zburătoare ajunge până la acest vânt turbează pe loc şi cade jos moartă; şi orice lighioană mănâncă din ea, turbează şi ea.

În toiul luptei omului cu dracul, căţelul, deşi mic dar vânjos nevoie mare şi rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muşte; şi calul încolţit de căţel, când mai văzu şi pe dulăul de la târlă că vine în urma căţelului, îi trecură furiile pe loc şi o croi la fugă.

Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobiliţa. Văcarul puse pe goană pe şarpe cu ajutorul horii, şi zvârcolelile fugii şarpelui se văd şi azi pe Cer; iar vizitiul zdrobi căpăţâna cu barda.

Scorpia care-şi întindea ghearele spre om, vrând să vină în ajutorul dracului, când văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se îi ţâşni sânge din ochi; şi de blestemată şi rea ce e, înţepeni cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atâta necaz.

Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs şi au cârmit proţapul, boul de la hăis cârmind spre cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, când îl văzu pe om cum stâlcise pe drac, şi doar dracul era lângă urs; şi vedea bine ursul că şi lui are să-i vină rândul acuş-acuş, de aia nici nu mai crâcni ursul.

Toate acestea se văd şi azi pe Cer. În mijlocul acestor chipuri omul biruitor se vede falnic şi măreţ; iar dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult, că abea se mai zăreşte. Şi acolo sus, omul tot regele firii este, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar şi dracul îi ştie de frică, şi-l ţine de stăpân.

Omul mai are mult până să ajungă la Dumnezeu; însă pentru că i-a ajutat Dumnezeu să învingă şi pe diavol, căci omul nu poate face nici o ispravă fară ajutorul lui Dumnezeu, omul a încredinţat că Dumnezeu tot nu l-a uitat, deşi şi-a îndepărtat Cerul de el; şi că Dumnezeu îl va ajuta pe om, oricând omul se va ruga la Dumnezeu, cu credinţă şi suflet curat.

Drumul pe care a mers omul îl cunoaştem bine, căci se vede bine în nopţile senine şi fără Lună. El se numeşte Calea Laptelui, pentru că a fost albit cu laptele vărsat din găleţele ciobanului: ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui ca să lovească pe balaur, din pripă a răsturnat găleţile trăgând cobiliţa repede şi laptele s-a vărsat pe drum, şi a curs, şi a tot curs, împrăştiindu-se pe tot drumul."


Cu simpatie despre sufletul pierdut...
Legenda despre cum au luat naşterea stelele dar şi cerul nocturn a fost culeasă de diferiţi cercetători, în perioade şi zone ale ţării diferite. Versiunea reprodusă aici este culeasă de etnograful Ion Otescu care o publică în 1907 în "Credinţele ţăranului român, despre cer şi stele". Otescu este totodată şi primul care face o hartă a cerului aşa cum o vede ţăranul român şi alături pune şi o hartă a astronomiei clasice, pentru comparaţie. Opt ani mai târziu, Tudor Pamfile reia cercetările dar merge exact pe drumul deschis de Otescu. După 1944, însă singurul etnograf-cercetător care se mai arată interesat de etno-astrologia ţărănească este Vlad Manoliu de la Muzeul Ţăranului Român. Dumnealui a strâns într-un manuscris, care încă mai aşteaptă să fie publicat şi să îşi cunoască cititorii, intitulat "Etnoastronomie românească. Cunoştiinţele ţăranului român despre cer şi stele" tot ceea ce a rămas neşters de 50 de ani de ateism, în conştiinţa ţăranului român. Pentru comparaţie, în 1915 marele cercetător Tudor Pamfile reuşeşte să mai adune doar jumătate din numărul stelelor pe care Ion Otescu le numărase în 1908. "Sunt credinţe care se pierd. Pe măsură ce trece timpul se împuţinează..." este constatarea amară făcută de Vlad Manoliu.

Şi îşi aminteşte clar, la ani distanţă, de una dintre intervievatele, o femeie simplă, cu care a stat de vorbă în perioada cercetării, care s-a mers pe câţiva ani şi s-a întins din zona Maramureşului în Oltenia de Nord: "« ... am visat că eram în cer, dar era aşa de frumos încât eu nu merit să ajung acolo ...»  adică, ea singură spune că nu merită, dar au un suflet extraordinar de frumos şi noi l-am pierdut. Fi-ar să fie, nu ştim să ne bucurăm de ceea ce avem".


Zodiacul popular
În lumea satului, zodiacul universal, în forma sa clasică, intră în circulaţie târziu fiind, de fapt, o adaptare a unor mentalităţi populare care ating deopotrivă atât creştinătatea ortodoxă a ţărănilor români cât şi educaţia patriotică începută la sate în sec. XIX, şi care se face simţită prin referiri ale horoscopului atât la Romulus şi Remus - fondatorii Romei, cât şi la Traian.

Peştii - (Crapii) - cei doi peşti cu care Hristos a hrănit 5.000 de oameni
Berbecul - din care se văd numai coarnele
Taurul - (Gonitorul) -  pentru ultimele două zodii - ele fac parte dintre animalele luate cu el de către omul plecat către Dumnezeu
Gemenii - (Fraţii) sunt Romul şi Rem "pe care Dumnezeu i-a pus pe cer să ne cunoaştem obârşia"
Racul - aminteşte de racul care a furat pironul cel mare de la răstignirea lui Isus Hristos
Calul - ca şi Ţapul, Taurul şi Berbecul, este unul din însoţitorii omului în drumul spre Dumnezeu
Fecioară - îşi găseşte locul între stele ca regină a acestora
Balanţă - (Cântarul) - este cântarul cu care va cântări Iisus Hristos faptele oamenilor la Judecata de Apoi
Scorpia - este monstrul aruncat de diavol împotriva omului
Arcaşul - Traian însuşi sau măcar un luptător roman
Ţapul - (Cornul caprei) - din care se vede un corn - este alături de Berbec, Taur şi Cal, unul dintre animalele luate de om în drumul său spre Dumnezeu
Vărsătorul - este tovarăşul de drum al gospodarului plecat spre Dumnezeu, căruia i s-a vărsat laptele din vedre în timpul luptei cu Dracul