Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de duminică vă oferă şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească şi să dicteze, dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor.
„Ducky şi cu mine împărtăşeam acelaşi extaz.
Inimile ne băteau, ochii ne străluceau; fiece pas putea însemna o minunată descoperire. Mai ales scoicile în formă de evantai erau căutate de noi, şi într-o zi am descoperit una lată, trandafirie, ca o delicată petală roză, cu crestături mari, adânci, şi mult mai mare decât cele găsite de obicei pe plaja de la Osborne, semănând mai mult cu scoicile ce se găsesc în ţările tropicale. Era un nemaipomenit noroc!
Ducky şi cu mine privirăm această descoperire aproape ca pe o minune, iar ceilalţi îmi indiviau norocul; acea zi fu o sărbătoare, o zi de pomenit în veci.
Dar acuma veţi putea zâmbi când vă voi pomeni de alta din numeroasele mele bucurii extatice sau înfiorări de fericire. Mama avea două perechi de splendizi trotteuri Orloff, negri ca tăciunele, pe care însuşi prinţul Orloff îi oferise în dar, când era în Rusia. Părul lor era nespus de lucios, ca marmora şlefuită, şi când se mişcau, lumini albastre jucau pe trupurile lor lucitoare. Pe vizitiul nostru îl chema Robert. Era un omuleţ sfrijit, cu obrazul slab şi aspru şi cu un zâmbet îngheţat la un colţ al gurii. Mâna cu o impecabilă corectitudine engleză, cu toate că întotdeauna sta cam aplecat într-o parte, ceea ce era caracteristica lui. Bineînţeles, noi, copiii, îl iubeam pe Robert.
Cel mai frumos din trotteurii Orloff avea numele de Vice-Roi, dar la grajd purta porecla de Skitty (Cârcotă), căci era cârcotaş şi greu de strunit. Skitty ne insufla nouă cea mai adâncă adorare. În el totul era desăvârşit: chipul cum îşi ridica genunchii, minunata linie rotunjită a coastelor şi mai ales – ceea ce mă extazia – avea o unduire a coamei, când îşi încovoia gâtul, neîntrecută, un fel de tremurare de val care-i luneca de-a lungul părului când alerga la trap, pe care puteam s-o zăresc numai când mă aplecam mai tare, afară din «vagoneta», anume ca s-o pândesc. Oricât de primejdios ar fi fost să mă aplec în afară, nu-mi pasă, dacă puteam măcar să prind în treacăt cu o privire gâtul încovoiat al lui Skitty şi unda din coama lui când alerga în trap.
Era pentru mine răpirea desăvârşită, o înfiorare ce se putea simţi din creştetul capului până în vârful picioarelor. Da, extaz, acesta era singurul cuvânt care se potriveşte acelei stări. Puteţi să râdeţi oricât veţi vrea, îmi dau bine seama că e ceva absurd, dar linia încovoiată a gâtului negru albastru al lui Skitty a fost şi mi-a rămas în amintire, ca un extaz din cele mai îmbătătoare. Mai era şi adânca, atotcuprinzătoarea răpire a sufletului, pricinuită de floarea de răsură, trandafirie şi fragedă, cu o mireasmă atât de delicată, încât părea a fi fost distilată de însăşi regina zânelor.
De fapt, floarea de răsură a fost totdeauna pentru mine o zână şi a rămas aşa până în ziua de astăzi; de asemenea, şi primula de prin crânguri – acele mănunchiuri rotunde de flori de un limoniu deschis, pitulate printre foile anului trecut veştede şi ruginii. Nu sunt asemenea primule în România, însă acum câţiva ani, când se căsători fiica mea şi plecă în Serbia, le-am regăsit în toate pădurile din jurul Belgradului.
Încântarea mea a fost atât de mare, încât copiii mei mă invită la dânşii întotdeauna în anotimpul primulelor şi acele mănunchiuri delicate şi palide, răsărind dintre frunzele ruginii, mă umplu de aceeaşi plăcere ca în zilele depărtate din Eastwell, Windsor şi Devonport, cele trei locuri de căpetenie unde de obicei le culegeam. Fie binecuvântat, şi iarăşi binecuvântat, darul hărăzit mie de Dumnezeu, de a putea să mă înfior de bucurie în fiecare strop de sânge, în inimă, în suflet şi în toate simţurile mele; de a putea simţi, slăvi, tresări de fericire şi mulţumire!
Acum, o smerită mărturisire: cu toate că va părea ceva vulgar, am cunoscut şi extazul gustului!
N-am fost niciodată un copil deosebit de mâncăcios, totuşi unele senzaţiuni ale gustului îmi dădeau acelaşi extaz ca miresmele, sunetele şi priveliştile şi acele senzaţiuni au rămas şi ele de neuitat. Bunăoară, erau unele mici bomboane, care nu se puteau găsi decât la Curtea Rusiei. Erau nişte «fondante» mititele, duble, făcute din fragi proaspeţi şi servite în mici coşuleţe de hârtie. Culoarea lor era tot atât de desfătătoare ca şi gustul. Clipa când le luai din farfuria cea mare, ca să le pui într-a ta, era ea însăşi o încântare; îţi venea apa în gură chiar înainte de a le gusta. «Presimţirea plăcerii», cum s-ar exprima un german, era aproape tot atât de minunată ca însăşi degustarea dulciului.
Era o hrană vrednică de zâne şi de câte ori născoceam pentru mine sau surorile mele câte un basm, personajele închipuite de mine mâncau totdeauna aceste minunate bomboane. Alte două «gusturi» mi-au rămas neuitate, ca o amintire delicioasă. Unul l-am cunoscut la masa reginei Victoria. Aproape în fiece duminică se servea bunicii acelaşi meniu care cuprindea ca «fel de căpetenie» un roast beef şi ca desert deliciosul «mehlbrei». Când era vorba însă să i se dea un nume elegant, bucătarii îl botezau «bouille de farine a la vanille». Dar bunica, fiind cam sentimentală în tot ceea ce privea Germania, admitea numele german pe meniul ei; aşadar budinca rămânea simplu «mehlbrei». Deliciul acestui «mehlbrei» era mărit de micile bucăţele de coajă cafenii, în formă de romburi care pluteau pe deasupra. Gustul acestor pătrăţele de coajă care nu erau decât partea superioară a budincii, puţin rumenită, făcea parte din acele lucruri, care nu ştiu din ce pricină, dădeau cerului gurii o nespusă desfătare.
Închideam ochii şi lăsam bucăţica o clipă aşezată pe limbă, ca să-i simt gustul până la ultima posibilitate. Dar nenorocirea era că se găseau foarte puţine din acele pătrăţele plutitoare în fiecare farfurie şi, pentru că eram foarte mică, eram de bună seamă servită printre cei din urmă. S-a întâmplat de mai multe ori ca atunci când îmi venea, în sfârşit, rândul, pătrăţelele să fi fost de acum toate pradă celor norocoşi şi mai privilegiaţi decât mine. De fapt, ca să fiu precisă, cred că o singură dată am gustat din această hrană ambroziană, dar amintirea a rămas neştearsă; de aceea cred că trebuie să fi fost ceva nespus de bun!”
• din „Maria, Regina României – Povestea vieţii mele”, vol. I, Editura Eminescu)
(Continuarea în numărul următor)
