Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de Duminică vă oferă şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească şi să dicteze dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor.
Şi mai este încă un alt „gust” de care trebuie să pomenesc. La Coburg aveam la apartamentul copiilor un lacheu numit Wiener. Wiener era tot atât de bun pe cât era de nearătos; avea inima caldă şi ne iubea din tot sufletul, şi ca toţi cei ce au slăbiciune pentru copii îi plăcea să-i trateze cu lucruri bune. Wiener avea un văr care ţinea un restaurant la Kalenberg (Kalenberg era unul dintre castelele regale afară din oraş). Cum se cuvine oricărui castel german, Kalenbergul se afla sus pe un deal, iar la piciorul dealului, potrivit tradiţiunii teutone era un restaurant unde se veseleau cinstiţii burghezi la „zile mari” şi de sărbători – iar vărul lui Wiener, care stăpânea această plebeiană „cafenea” cum i se mai zicea, făcea un fel special de prăjitură.
Dacă n-aţi gustat niciodată o prăjitură de la Kalenberg, degeaba aş încerca să vă fac să pricepeţi desîvârşita ei bunătate! Era delicioasă cum nu se poate descrie şi faptul că o gustam atât de rar îi mărea cu mult preţul căci numai când şi când se întâmpla ca vărul lui Wiener să trimită „micilor prinţese” vreuna din aceste prăjituri de vis. La vedere, prăjitura din Kalenberg nu avea nimic minunat. Era o simplă prăjitură rumenită, exact ca acele ce se văd în toate pozele din cărţile nemţeşti pentru copii, de exemplu „struwwelpeter”! O prăjitură ca aceea pe care neastâmpăratul drăcuşor o tragee de pe masă rostogolindu-se pe jos împreună cu dânsa, pe când mamă-sa înspăimântată priveşte dezastrul prin sticlele unui „lorgnon”.
Prăjitura de la Kalenberg nu avea stafide, nici înăuntru, nici pe dinafară şi i se zicea, mi se pare, „gesundheitskuchen”, ceea ce ar fi trebuit să-i răpească orice farmec, dar coaja ei avea ceva care o făcea să ţi se topească în gură ca nici o altă prăjitură de pe lume. Eu îmi mâncam felia încet, cu o încetineală, care mă dovedea mult mai mâncăcioasă decât dacă aş fi înghiţit-o cu lăcomie, şi o rodeam treptat, treptat până la capăt, unde se afla „summum bonum” al gustului ei. Îmbucătura ultimei fărâme a prăjiturii din Kalenberg face parte din aceeaşi categorie de bucurii gustative, ca şi „fondantele” cu fragi şi pătrăţelele de coajă rumenită de pe „mehlbreiul” de duminică al bunicii. Găseam într-însele ceva din aceeaşi plăcere, oarecum mai materială, o mărturisesc, pe care mi-o dădeau primulele, florile de răsură şi coama lui Skitty care pe dreptate se numea Vice Roi, după cum arăta placa smălţuită aşezată deasupra boxei sale. Cei ce au amintiri asemănătoare din copilăria lor vor înţelege ce vreau să zic; cei ce nu le au, vor trebui să-mi ierte vulgara digresiune şi să deschidă cartea la altă pagină!
Dar n-am terminat încă cu Osborne, şi e un adevărat farmec a readuce la lumină acele scumpe amintiri îngropate, care alcătuiesc un fond atât de fericit pentru o viaţă ursită să fie trăită într-o ţară atât de departe de aceea în care m-am născut. Noi locuiam la Osborne Cottage - o încântătoare căsuţă la porţile parcului regal, pe care bunica-regină ne-o ceda, din când în când, în lunile de vară. Mamei îi plăcea insula Wright, iar alţi membri ai familiei regale susţineau că la Osborne clima nu era destul de „relaxing”. Îmi aduc aminte precis cuvântul de „relaxing”, care nu-mi plăcea pentru că îmi amintea de hapuri, doctorii, poţiuni pe care ni le dădea nana, seara, când nu ne simţeam bine. Dar se vedea limpede că mamei îi plăcea clima aceasta şi spunea că nu are poftă să fie pălmuită de vânturi în localităţi pe care englezii le numesc „înviorătoare”, localităţi unde nu puteai să-ţi ţii pălăria pe cap.
Mama era cam ciudată în privinţa îmbrăcămintei şi trebuie să mărturisesc că era puţintel în opoziţie cu timpurile. Părea că pentru dânsa era o oarecare mulţumire în a socoti pe „ieri” mult mai bun decât „azi”; ba chiar am văzut-o regretând dureros o modă de „ieri” pe care o criticase când ajunsese moda zilei. Mama avea, bunăoară, ciudata idee că nu-şi poate înfige acul în pălărie decât în partea dreaptă. Spunea cum că niciodată în tinereţea ei nu învăţase să înfigă acul cu mâna stângă; nu făcuse aceasta în Rusia şi n-avea de gând s-o încerce în Anglia, Germania sau Malta. Căci astfel era mama mea şi nimeni nu se ţinea mai neclintit legat de convingerile sau de principiile sale ca dânsa, chiar când îi prilejuiau adevărate neajunsuri.
Mai târziu, aceste mici idiosincrazii îi îngustară treptat viaţa fără vreun folos, până când ajunse chiar să fie cam ciudată. Oricum, pentru că mama nu învăţase în Rusia să-şi pună două ace în pălărie, ura vântul cu acea îndârjire sănătoasă pe care toată viaţa ei a ştiut s-o pună în orice ură. Nu era nimic înjumătăţit în modul ei de a simţi: ce-i plăcea, îi plăcea, inovaţiunile le detesta şi prefera locurile unde nu era nevoită să se ocupe de toaleta ei. Purta foi, jachete şi pălării practice, nerenunţând niciodată la nişte ghete foarte ciudate cu bucăţele de piele în vârf, ghete care erau comandate la Petersburg; şi ţinea în special ca ele să fie la fel pentru amândouă picioarele declarând că este o prostie să-şi închipuie cineva că există o croială pentru piciorul drept şi o alta pentru piciorul stâng; găsea că e mult mai potrivit să fie amândouă pe acelaşi calapod. De abia mai târziu înţelesei că mama mea era întrucâtva ceea ce se cheamă un „caracter”, ca să întrebuinţez expresia literară. Copil fiind, îmi închipuiam că toată lumea are aceleaşi idei, aceleaşi puternice simpatii şi antipatii, care adeseori o despărţeau pe mama de lumea care o înconjura.
• din „Maria, Regina României – Povestea vieţii mele”, vol. I, Editura Eminescu
(Continuarea în numărul următor)
