Maria, Regina României - Povestea vieţii mele (3)

"Mamei nu-i plăcuseră niciodată sporturile; avea o cultură aleasă şi-i plăcea să stea de vorbă cu oameni deştepţi şi sfătoşi, şi-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că preţuia mai mult pe diplomaţi şi pe oamenii politici, decât pe militari, marinari şi pe sportsmen – ceea ce în copilărie, mai pe urmă ca fată şi apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârşire de neînţeles; căci şi eu şi surorile mele aveam o preferinţă, cu totul feminină, pentru uniforme şi pentru omul trăit în aer liber, voinic şi pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!

Dar aceste petreceri de vânătoare, care plictiseau pe mama, erau pentru noi, pline de însufleţire şi su­res­ci­tare. Îndată aşezam în gând, – aşa cum fac copiii, după simpatiile şi antipatiile lor – pe fiecare musafir la locul său. Desigur, locul de căpetenie îl aveau după înfăţişarea lor, dar şi după modul cum se purtau cu noi. Unii "oameni mari" ştiu mai bine decât alţii să se facă iubiţi de copii. De la vârsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumuseţea, sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgână. La una dintre aceste petreceri de vânătoare la Eastwell, îmi aduc aminte că am văzut pentru prima oară pe frumoasa prinţesă de Wales. Apăru într-o zi la ora ceaiului, într-o minunată rochie de catifea roşie cu o trenă lungă, în falduri largi. Fui cu totul buimăcită de admiraţie, rămăsei fără cuvânt, cuprinsă de adorare, şi-şi poate oricine închipui încântarea mea când această arătare în veşmânt de catifea roşie, care se numea tante Alix, propuse să vină sus în camera copiilor să asiste la baia noastră! Se aşezase acolo în strălucitul ei veşmânt de purpură, şi eu, fascinată, o priveam lung pe deasupra buretelui, încremenită şi temându-ma să nu se mistuie deodată încântătoarea vedenie.

Totdeauna am fost ciudat mişcată de orice era frumos. Orice întruchipare a frumuseţii, fie o femeie, o floare, o casă, un cal, fie o minunată privelişte a naturii sau o zugrăveală, de câte ori s-a apropiat de mine frumuseţea, am simţit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl ursise ca să mi-l însuşesc, cel puţin cu ocgii dacă nu cu mâinile. Iar bucuria mea se desăvârşea prin faptul că ştiam să gust frumosul şi în întreg şi tot atât de bine în amănunte. Măreţia unei largi privelişti a mării sau a munţilor nu mă împiedica de a zări şi de a iubi cea mai umilă floricică dintr-un şanţ. Darul de a mă îmbăta de frumuseţe în întreg şi în amănunt m-a însoţit de-a lungul vieţii. Linii, culori, contururi, sunetele şi miresmele legate de fiece privelişte mi-au făcut viaţa nespus de bogată şi împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se iveşte în mine un sentiment de recunoştinţă pentru fiecare formă a frumuseţii dezvăluită sufletului meu.

Astăzi încă sunt recunoscătoare iubitei mele regine Alexandra, pentru întruchiparea frumuseţii ce mi-a înfăţişat-o în acea seară, în rochia ei de catifea roşie ca rubinul. Îmi aduc aminte, de asemenea, cum, mai târziu, altă femeie frumoasă din familia mea m-a încântat până la un aşa grad, încât îmi veni să cad în genunchi în faţa ei şi s-o slăvesc, aşa cum în vremea de demult păgânii îşi slăveau zeii.

A avut o soartă tragică şi îngrozitoare; era marea ducesă Elisabeta a Rusiei, vară cu mine şi sora ultimei ţarine. Se căsătorise cu unul din fraţii mai mici ai mamei, marele duce Sergiu, ucis de o bombă a nihiliştilor, mult, mult înaintea revoluţiei, pe vremea când era guvernator al Moscovei. Soţia sa intră atunci în viaţa religioasă şi clădi o mănăstire în care se retrase, dar viaţa ei sfântă nu găsi milă în faţa bolşevicilor; a fost măcelărită îngrozitor în Siberia; însă, lucru ciudat, trupul ei a fost găsit şi transportat la Ierusalim în Pământul Sfânt unde se odihneşte acum.

Era căsătorită de foarte scurt timp, când se lumină în faţa mea frumuseţea ei ca o minunată arătare. Frumuseţea ei era din cele ce se numesc de obicei "îngereşti". Ochii, buzele, zâmbetul, mâinile, chipul în care te privea, în care-ţi vorbea, în care se mişca, toate erau de o desăvârşire care întrece cuvintele; îţi veneau lacrimile în ochi – numai privind-o şi-ţi venea să exclami ca poetul Heine:
Tu te asemeni cu o floare
Frumoasă, albă, pură;
Eu te privesc şi simt durerea
În suflet pătrunzându-mi.

Dar mi se pare că m-am rătăcit de subiect; să mi se ierte digresiunea, căci – trebuie s-o spun dinainte – vor mai fi multe de-a lungul drumului nostru.

Viaţa noastră la Eastwell fu ca un vis odinioară limpede, care începe să pălească puţin. Lunile de iarnă, mai ales, le petreceam acolo. Cred că adesea era frig şi umed, dar pentru mine amintirea acelui timp e de o desăvârşită frumuseţe. Sunt imagini şi senzaţii, care au rămas întipărite în mintea mea, în mod deosebit. Le voi purta cu mine până la sfârşitul vieţii, laolaltă cu toate amintirile care îmi sunt scumpe.

Unele miresme sunt legate în mod special de Eastwell. oricât aş înainta în vârstă, mirosul de frunze veştede şi umede va deştepta în faţa ochilor mei ima­ginea bătrânului cămin englezesc, cu fiecare pom plantat la distanţa cuvenită de vecinul său, ca să se poată dezvolta în nestânjenită frumuseţe; fiecare părând un uriaş, la poalele căruia, noi, copiii, ne târam picioarele prin foile uscate şi adulmecam mirosul pătrunzător, care ne umplea de bucurie, în timp ce fâşii de ceaţă, ca fumul, se jucau printre ramuri, deasupra capului nostru" (Va urma).
Din Maria, Regina României – Povestea vieţii mele, vol. I, Editura Eminescu

Citiţi toate episoadele memoriilor Majestăţii Sale, Regina Maria a României