Maria, Regina României -Povestea vieţii mele (6)

Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de duminică vă oferă şansa de a descoperi ce­ea ce inima a lăsat să vorbească şi să -dic­te­ze dând valoare scrisului prin sincerita­tea, claritatea şi profunzimea sentimen­te­lor celei care a fost Regina Tuturor Româ­ni­lor.

 „Tot din amintirile frumoase face parte şi căsuţa perelor şi merelor; parcă simt şi acuma aromatica savoare a perelor de aur, pe care grădinarul le alegea pentru mine de pe poliţele, unde fructele erau aşezate în ispititoare şiruri verzi, roşii şi galbene. Şi bucurie mai presus de toate, sosea şi înfri­gurarea Crăciunului!

Pomul de Crăciun era aşezat în marea bi­blio­tecă, iar darurile erau înşirate pe mese, acoperite cu alb, de-a lungul zidurilor camerei. Dar ce zile pline de mister înaintea serbării lui! Tata, mai ales, căpăta, în acest timp, o deosebită însemnătate; îi plăcea uneori să dea directive în asemenea oca­ziuni şi atunci ajungea şi el tot aşa de nerăbdător ca şi un copil. Dar ca orice bărbat, fiind şi foarte meticulos, se întâmpla să se supere rău dacă un cât de mic amănunt, din cele plănuite de dânsul, nu era împlinit cu evlavie. Una din plăcutele îndeletniciri premergătoare era plămădirea plum puddingului servitorilor! Această ceremonie se desfăşura în sufrageria lor, precum şi în partea principală a grajdurilor, căci casa şi grajdurile erau două domenii deosebite şi nici unul nu trebuia să se amestece cu celălalt. Protocolul pentru personalul de serviciu, al unui cămin englezesc bine organizat, e de mare importanţă. O tingire enormă era aşezată în mijlocul mesei şi fiecare copil, pe rând, avea dreptul la câteva învârtituri cu lingura, ceea ce era o muncă grea, dar cu urmări destul de însemnate. În sfârşit, sosea şi ajunul Crăciunului!

Timp de mulţi, mulţi ani freamătul de bucurie al Crăciunului mi-a rămas viu în minte. Zilele de tainice pregătiri, misterul, şoaptele, tăcerea în faţa uşilor închise şi apoi, deodată, oficierea covârşitoare într-o izbucnire de lumină, însoţită de plăcutul mi­ros al firelor de brad pârlite, toate sunt atât de strâns legate în amintirea mea de sărbătoarea Cră­ciunului. Şi noi cam sfioşi, ţinându-ne de mână, înain­tam spre acea revărsare de lumină până ajungeam în miezul ei... făcând şi noi parte dintr-însa.

Mai târziu, grija de a pregăti, de a potrivi şi de a orândui totul trecu asupra noastră, gustând şi noi, generaţia tânără, înfrigurarea, fericita uimire a împlinirii; iar în toţi anii vieţii mele, în depărtata mea ţară de adopţiune, m-am străduit ca săr­bă­to­rile Crăciunului, rânduite de mine, să semene pe cât se putea, cu cele de la Eastwell şi cu cele trăite mai târziu în Malta, căci acele seri de Crăciun au ră­mas pentru mine de-a pururi neuitate.

Simt că nu îndrăznesc să mă opresc prea mult aici, unde amintirile îmi sunt învăluite ca în bruma unei minunate vrăji, datorită în mare parte depărtării, şi mai ales lumii de basm în care numai copiii ştiu să trăiască. Dar ceva din darul copilăriei de a desluşi vedenii în alte vedenii, adâncimi, taine şi închipuiri în zilnica realitate, a rămas în mine în toată calea vieţii. Este o binecuvântată însuşire, de a înfrumuseţa orice, de a face mai atrăgătoare întâmplările şi fiinţele şi de a scoate la iveală mai mult lumina decât umbra. Aceasta este atitudinea optimistă, neînţeleasă întru câtva pentru pesimişti sau cel puţin aşa mi s-a spus; dar cu toate că fac parte din acei ce văd realitatea cu ochi limpezi, totuşi, desluşesc în orice lucru o frumuseţe latentă, în locul întunecimii în care par a se desfăta oamenii de azi. Eu văd, în oameni, binele mai degrabă decât răul; mila şi durerea, în răutate şi în păcat, mai degrabă decât greşeala; şi mult mai drag mi-ar fi să ajut cu vorbe milostive decât să pedepsesc cu varga!

Slăbiciune, vor zice unii; dar eu aş numi-o mai degrabă putere, severitate, – da – când este neapărată nevoie, căci de şapte ori cel puţin, dacă nu de şaptezeci de ori, aş da vinovatului îngăduiala unei îndoieli!

Citește pe Antena3.ro

După ce s-a trezit din anestezie, un bărbat și-a dat seama că medicii i-au amputat piciorul sănătos și a rămas cu cel bolnav

Dacă această ciudăţenie a mea va supăra pe cititori, atunci să pună jos cartea, chiar de la început, căci vor întâlni acest duh de optimistă iertare de-a lungul tuturor filelor ei... până la capăt, – aşa cel puţin nădăjduiesc.

De curând am cunoscut un american foarte simpatic, trecut de şaptezeci de ani şi venit în România să mă vadă, pentru că se simţea de departe în apropiere sufletească cu mine şi cu atitudinea mea faţă de viaţă; l-am întrebat cu ce se îndeletniceşte şi mi-a răspuns:

– „Călătoresc dintr-o ţară în alta pentru a cu­noaşte oamenii, pentru că toţi oamenii, fie ei en­glezi, americani, chinezi, unguri, hotentoţi sau zu­luşi sunt vrednici de iubire dacă îi cunoşti în adevăr; am de gând să-mi petrec zilele ce-mi mai rămân încercând să fac pe oameni măcar să se îngăduie între ei, dacă să se iubească li-i lucru greu.”

Şi bătrânul domn şi cu mine ne strânserăm mâinile.

– «Mulţumesc lui Dumnezeu, zisei, pentru că mi-a trimis pe cineva care a pus ân cuvinte şi în fapte gândurile mele».

Şi acum să ne întoarcem iarăşi la copilăria mea, căci va trebui să mă urmaţi cu răbdare de-a lungul multor cărări încă, şi cred că ar fi bine să vă fac cunoştinţă cu alţi câţiva membri ai familiei mele, dacă aceasta e să fie povestirea vieţii mele.

Bineînţeles, cea mai de seamă personalitate, care reducea la proproţiuni minime pe toate celelalte, era bunica, regina Victoria; bunica-regina, aşa îi ziceam, pentru a o deosebi de bunica-îm­pă­ră­teasă, mama mamei mele, după al cărei nume fu­se­sem botezată, pe când Ducky purta pe acela al bunicii-regine, şi apoi i se adăugase numele de me­lita, pentru că Ducky se născuse în în­cântătoarea insulă Malta; dar despre Malta, voi vorbi mai târ­ziu...

Cred că bunica-regină se aştepta ca eu, cea mai mare fată din familie, să fiu botezată cu numele ei, dar mama simţise că trebuie să mă cheme Maria, nume care îi era mai scump decât toate, pentru că era al mamei ei; şi trebuie să spun că mi-e drag numele meu: Mary ori Maria are într-însul ceva de veşnicie, căci nu este el numele Maicii Domnului?

Mi se pare că n-a fost totdeauna uşor pentru mama să fie nora reginei Victoria, cu toate că-şi purtau, una alteia, mult respect”.

Va urma

* (din „Maria, Regina României – Povestea vieţii mele”, vol. I, Editura Eminescu)