Maria, Regina României - Povestea vieţii mele (7)

Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de duminică vă oferă şansa de a descoperi ce­ea ce inima a lăsat să vorbească şi să dic­te­ze dând valoare scrisului prin sincerita­tea, claritatea şi profunzimea sentimen­te­lor celei care a fost Regina Tuturor Româ­ni­lor.

„Mama fusese crescută la Curtea cea mai aristocratică, a cărei strălucire nu poate fi închipuită decât de cei ce au văzut-o. Unică fiică a ţarului, importanţa ei fusese cu totul excepţională. Acum era soţia fiului al doilea al reginei Victoris, şi toate cumnatele ei, chiar cele nemăritate, îi treceau înainte, ca având drept la tronul Angliei. Îmi închipui că mama considera aceasta oarecum ca o jignire, dar eram atunci prea de tot copilă pentru a înţelege ceva din astfel de lucruri, care încurcau sau nelinişteau pe mai-marii mei. Mama ne ferea de orice grijă şi de orice vrajbă, aşa încât trăiam într-un adevărat rai al neştiutorilor. Poate că nu era cea mai potrivită pregătire pentru viitoarele lupte ale vieţii, totuşi îi mulţumesc, din fiecare fibră a inimii mele; îi mulţumesc, pentru că prin viaţa ce ne-a făcut s-o trăim, mi-a sădit în suflet o sămânţă de idealism, pe care nimic, nici conflicte, nici dezamăgiri, nici deziluzii, nici aspra realitate n-au fost în stare vreodată să-l dezrădăcineze cu totul.

Mama fusese crescută cu multă severitate şi ea însăşi avea păreri foarte rigide asupra educaţiei şi a bunei purtări, dar în acelaşi timp era dăruită cu o lărgime de idei care făcea dintr-însa o fiinţă cu totul aleasă; şi mai presus de toate era de o nespusă dărnicie.

Bineînţeles, era foarte avută, totuşi dăruia mai presus de ceea ce se cuvenea să dea; dădea şi mereu dădea la mari şi la mici, la bogaţi şi la săraci; adevăratul temei al vieţii ei era plăcerea de a putea dărui.
Ne făcea fericiţi cu desăvârşire - de aceea noi, copiii, ne închipuiam că şi dânsa împărtăşea fericirea noastră. Dar mai târziu înţelesei că niciodată nu fusese cu adevărat prea fericită sau împăcată cu ea însăşi; multe lucruri o chinuiau şi nu privea cu uşurinţă întâmplările vieţii. Creşterea nespus de severă pe care o primise, grija cu care fusese înconjurată, pentru ca educaţia şi instrucţionarea ei să fie desăvârşite în toate pri­vin­ţele, marea înrâurire întrucâtva apăsătoare, ce o avea asupra-i religia ei, ortodoxă, toate se îmbinau pentru a o face să se judece pe ea însăşi cu asprime şi nemulţumire. În aparenţă poate că pă­rea trufaşă, prea exigentă în amănuntele pu­rtării şi mândră de rangul ei, dar în suflet era smerită, totdeauna îngrijorată şi chinuită de gândul că niciodată nu atinsese idealul, pe care i-l fluturase­ră pe dinainte părinţii şi educatorii ei.

Dar noi, copiii, nu ne dam seama de nimic din toate acestea; mai târziu însă, când viaţa, încetul cu încetul, îmi deschise ochii asupra multor lucruri, începui să pătrund adevărata fire a mamei, luptele ei sufleteşti şi faptul că niciodată nu fusese împăcată cu ea însăşi.

Era strâns legată de biserica ei, din adâncul inimii; în orice casă ar fi trăit, totdeauna rânduia în vreun colţ un mic paraclis ortodox, având în serviciul ei un preot rus şi doi cântăreţi, care o urmau oriunde mergea.
Noi, copiii, am fost crescuţi în religia anglicană, şi cred că pentru mama, faptul că eram protestanţi a fost o durere care a dăinuit cât şi viaţa ei. Câteodată, totuşi, ne lua cu dânsa în micul ei paraclis, unde cucernic uimiţi de taina unui rit străin pentru noi, priveam ca vrăjiţi la nepreţuitele icoane, la minunata catapeteasmă cu trei uşi, care ne despărţea de altar; ni se umplea pieptul cu puternica mireasmă a tămâiei şi ascultam cu inima zvâcnind minunatele coruri, căci limba rusă este în cântări mai presus de orice altă limbă, iar Rusia este ţara celor mai impresionante voci de bas.

Atmosfera mistică a acestor mici sanctuare mă mişca adânc, şi chiar dacă niciodată n-am simţit imboldul de a-mi schimba religia pentru a mamei, totuşi, în picioare lângă dânsa, pe când se închina şi îşi făcea cruce cu evlavie în micul ei paraclis, mă simţeam mai aproape de Sfânta Sfintelor; iar întipărirea celei mai arzătoare credinţe pe faţa mamei, în timpul acestor slujbe, mă atingea într-un chip greu de descris.
Faptul că slăvea pe Domnul altfel decât noi o înconjura, în mintea mea, cu un nimb deosebit; mi se părea oarecum mai neapropiată, mai stranie, ca nefăcând parte din realitatea zilnică.

Citește pe Antena3.ro

Marcel Ciolacu, după ce a anunțat retragerea PSD din Coaliție: „Unii parteneri să posteze că le e silă? În acest film nu vreau să fiu”

Mama, având un respect temeinic pentru credinţa în care eram crescuţi, se ferea de a vorbi despre religie cu noi, temându-se poate, că ar avea vreo înrâurire asupra noastră. Cred că era la dânsa şi gândul că nu vom pricepe frumuseţea cultului ei, şi că nu ne vom apropia cu destulă cucernicie de ceea ce era chiar temeiul vieţii ei. Astfel că exista totdeauna între noi o oarecare sfială când se discutau sau se atingeau chestiuni religioase.

Lucru ciudat, soarta avea să mă pună mai târziu în faţa aceleiaşi probleme, însă în mod invers. Am rămas totdeauna o neclintită protestantă, însă cei şase copii ai mei au fost toţi botezaţi în religiunea mamei, deoarece e religia oficială a ţării lor; a fost una din cele mai chinuitoare îngrijorări ale mamei, faptul de a se îndoi dacă fiica ei va fi la înălţimea acelei situaţii, şi s-a temut necontenit că nu voi simţi destulă evlavie faţă de bise­rica ei, pe care a privit-o totdeauna ca mai presus de a mea.

Voi reveni mai târziu asupra acestor lucruri, căci am gândit mult asupra lor şi am ajuns la propriile mele concluzii; tot ce vreau să spun aici este că nici eu, nici copiii mei n-am simţit, în discutarea chestiunilor religioase, sfiala ce se ivea între mama şi mine, căci copiii de astăzi se destăinuiesc mai uşor părinţilor lor. Mama fusese crescută în părerea că fiecare generaţie trebuie să fie ţinută cu stricteţe des­părţită de cealaltă, şi orice atitudine mai fami­lia­ră, de la copil la părinţi, i se părea o lipsă de cinstire. Astăzi încă, una din cele mai adânci dureri ale mele este faptul că fiind fiica ei, niciodată n-a în­cuviinţat, chiar după ce am împlinit patruzeci de ani, să pot sta la sfat cu dânsa, ca şi cum am fi fost de-o seamă. Ea nu voia să dureze o punte peste generaţii”.

• (Continuarea în numărul următor) –din „Maria, Regina României – Povestea vieţii mele”, vol. I, Editura Eminescu