Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de duminică vă oferă şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească şi să dicteze dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor.
„Şi totuşi, simt că amândouă am fi gustat o nespusă bucurie stând de vorbă împreună asupra problemelor vieţii, mărturisindu-ne una alteia ceea ce găsisem greu sau încîlcit în deosebitele noastre căi, căci şi una şi alta ne căsătorisem în ţări străine.
Din pricina acestei atitudini a ei, foarte rar am îndrăznit să-i cer o povaţă, şi am fost nevoită să păstrez întru cîtva o mască, de cîte ori eram cu dînsa, deoarece ea niciodată n-o ridica pe a ei.
Multe, mici şi nefolositoare comedii ne-am jucat una alteia! Ea se prefăcea că nu ştia unele lucruri, pe care le cunoştea tot atît de bine ca şi mine, şi ceea ce era mai rău, îşi dădea foarte bine seama că nu-mi este străin faptul că ştie! Iar măştile rămîneau neclintite pe feţele noastre.
Avea oare şi dînsa, ca şi mine dorinţa de a le smulge? Întrebarea aceasta a rămas fără răspuns!
Totuşi, îndrăznesc să spun că dacă i-ar fi stat în putinţă să se poarte cu mine ca şi cu o femeie, uitînd că-i sînt fiică, aş fi putut uneori să-i fiu de ajutor, căci ucenicia mea, nu tocmai uşoară, într-o ţară străină, mă învăţase multe; însă pînă la sfîrşit n-a vrut să creadă că ar putea ieşi adevăr din gura pruncilor cărora le dăduse viaţă!
În ziua de azi vorbim deschis cu copiii noştri, îi lăsăm să aibă propriile lor idei, ba chiar uneori îi lăsăm să ne arate ei calea, şi nu întărim prea mult drepturile noastre de mai bătrîni, luînd mai multă parte la necazurile lor, la luptele şi dorinţele lor.
Mă întreb: oare în chipul acesta pregătim o generaţie mai puternică şi mai destoinică? Uneori mi se pare că trecem prea departe graniţa în partea cealaltă, că le îngăduim prea multe drepturi, prea multă libertate; cauza este, poate, că părinţii nu îmbătrînesc atît de repede în ziua de azi şi astfel se simt timp mai îndelungat, decît altă dată, în chiar miezul lucrurilor.
Asupra tuturor acestor probleme am felul meu de a gîndi: pentru că am trăit, am văzut, am simţit şi am ajuns la multe concluziuni; nu voi putea însă în această singură carte, să povestesc, să lămuresc şi să discut tot ce am gîndit şi am învăţăt.
Dar să ne întoarcem la regina Victoria!
Mulţi pînă acuma au scris despre această «mare» micuţă femeie; s-au descris, s-au analizat caracterul, domnia şi valoarea ei personală.
Departe de mine dorinţa de a zugrăvi în altă imagine – decît aceea care s-a întipărit la locul ei, în viaţa ei, în viaţa mea – imaginea ei aşa cum au văzut-o ochii mei de copil, şi mai tîrziu, ochii unei femei tinere şi departe de ţara ei natală. În acele timpuri ea îmi urmărea propăşirea în viaţă cu o dragoste de bunică, dar totodată cu severitatea îngrijorată a reginei ce dorea ca orice vlăstar al Casei ei să-i facă cinste, în orice loc s-ar fi aflat.
Draga bătrînă bunică! Cu rochiile ei de mătase neagră ca puse pe malacof, cu boneta ei albă de văduvă, ce minunată şi neuitată mică lady era!
Tăcerea în jurul uşii mamei-mari te umplea de evlavie; ţi se părea că te apropii de taina vreunui sanctuar.
Săli lungi, acoperite de covoare, duceau pînă la uşa mamei-mari; erau apartamente de care nu te apropiai decît de la distanţă; iar ce te conduceau pînă la ele, servitori, doamne sau cameriste, vorbeau în şoapte şi călcau tăcut ca pe tălpi de pîslă.
Uşă după uşă se deschidea fără zgomot, parcă ai fi trecut prin pridvoarele unui templu, înainte de a te apropia de misterul final, unde nu se puteau înfăţişa decît cei iniţiaţi.
Minunata şi mica mamă-mare care, cu toate că la prima vedere era o atît de scundă şi neimpozantă făptură, ştia atît de bine să insufle un soi de cucernică teamă.
Dădacele noastre ne împingeau înainte ca pe un cîrd de gîsculiţe cuminţi şi se făceau şi ele deodată domoale la cuvînt, astfel încît pierea orice asprime din glasul lor şi mustrările păreau vorbe şoptite printr-o broboadă.
În sfîrşit, se deschidea uşa şi ne apărea bunica pe scaunul ei, nicidecum ca un idol, nicidecum spăimîntătoare, zîmbind blînd, aproape tot atît de sfioasă ca şi noi, copiii, astfel încît conversaţia nu prea era curgătoare nici de o parte, nici de alta.
Întrebări asupra purtării noastre şi a caracterului nostru moral alcătuiau cea mai mare parte din convorbiri, şi-mi amintesc foarte bine micile strigăte de indignare, întru-cîtva comice ale bunicii, cînd i se mărturisea că una sau alta dintre noi nu fusese cuminte.
Am credinţa că bunica, întocmai ca şi noi, se simţea uşurată, cînd lua sfîrşit audienţa.
Era însă un farmec deosebit în camerele bunicii. Întîi, miroseau nespus de dulce a flori, de portocali, chiar cînd nu se putea zări în casă nici o astfel de floare, şi al doilea, erau încîntător de pline cu cele mai neînchipuite comori, de la globul de sticlă în care se vedeau atîtea culori, pînă la luminoasele tablouri ale lui Landseer, înfăţişînd cîini, poney şi cerbi.
Pe urmă, atîtea fotografii! Printre ele, acelea ale multor fiinţe încetate din viaţă, chiar copilaşi morţi, spre care – cu toate că ne înfiorau – ne furişam mereu privirile.
Dar stăpînul acestor locuri şi cinstit ca zeul templului era bunicul, principele consort, înfăţişat la toate vîrstele şi în toate chipurile: statui, figurine, busturi, plachete, portrete în ulei şi acuarele, pastele, miniaturi şi fotografii reproducînd efigia princepelui Albert; principele Albert în uniformă sau în haine civile, în costum de interior sau în ţinută de gală, ca highlander, călăreţ sau vînător, ca simplu particular sau înveşmîntat în mantia Ordinului Jarretierei, principele Albert mînînd caii, princepele Albert grădinărind sau plimbîndu-se în pădure, princepele Albert în mijlocul copiilor săi, principele Albert scriind la masa sa de lucru, principele Albert om de stat, în marile săli de ceremonie, înconjurat de colaboratorii lui şi ţinînd în mînă documente însemnate... oriunde îţi întorceai privirea, ochii bunicului te urmăreau, pătrunzători şi înţelepţi.”
(Continuarea în numărul următor)
(din Maria, Regina României – Povestea vieţii mele, vol. I, Editura Eminescu)
