Patru scanduri pentru sinistrati

In comuna Borascu din Gorj, satenii sustin ca singurele ajutoare primite au fost "o sticla de ulei, doua conserve de mazare, una de ciuperci si o punga de zahar", donate de un politician. De la Primarie nu au vazut decat "doi saci de ciment, o pereche de cizme si cateva scanduri". Majoritatea batrani si traind dintr-o pensie de la CAP, nu au putere sa-si inalte singuri alte case.

Borascu, Godinesti, Alimpesti si Berlesti. Prin toate aceste comune din judetul Gorj au trecut apele. Nu si reprezentantii statului. Acolo, "toata lumea se canta!". Unii se plang mai cu naduf, altii mai cu temere, spunand ca au fost mai paziti de Dumnezeu. Peste tot, insa, saracie lucie. Am lasat in urma vaiete, case darapanate, certuri pentru cateva haine si alimente primite de la sponsori. Si praful gros de pe drumul neasfaltat.

Ca sa intelegi drama prin care au trecut oamenii din comuna Borascu, trebuie sa o iei la pas si sa te opresti la fiecare casa. Drumul serpuieste bolovanos printre gospodariile spalate de orice urma de bunastare si nimicite de potop. Nu-i chip sa gasesti vreo casa mai zdravana si mai ferita de valtoarea Jiltului, raul care si-a umflat pieptul, aruncand cu ura toata bogatia apelor sale tulburi in casele pricajite, din chirpici batran si pacatos. Oamenii, chirciti si ei ca locuintele in care traiesc, stau mai mult pe la porti. Gospodariile le-au fost distruse. "Ce sa facem? Gradina nu mai avem. In camp totul e topit, culcat la pamant!", spune cu amaraciune tanti Constanta. Si imediat da sa-mi arate si camerele joase, in care si acum, dupa saptamani bune, mai pluteste miros de mucegai. Miros acru de balta.

DE LA STAT, NIMIC. Lemnele taiate pentru iarna, cotetele, pasarile, aragazul, toate i-au fost distruse. Acum, tanti Tanta sta si jeleste. Atat i-a mai ramas, caci, la 77 de ani, "Dumnezeu ma asteapta la el, nu mai imi da vreme de facut casi". Isi sterge ochii cu podul palmei, se sprijina pe bratul barbatului ei si tace. "Ajutoare ati primit?", intreb privind la oamenii care se adunasera. Tanti Tanta ofteaza, iar din spate aud murmure si rasete. "O nimica toata. Toti vin, se uita prin casile noastre, cu foaia si creionul in mana, scriu acolo de zor, dar degeaba", ridica vocea un barbat neiertat nici el de razbunarea apelor. "De-abi o sticla de ulei, doua conserve de mazare, una de ciuperci si o punga de zahar. Da’ astea pentru ca am avut noroc, a venit unu, cica e politician, tinerel, care ne-a impartit. Dar cu casele astea ce facem? Mai au putin si cad pe noi. De la primarie am capatat doi saci de ciment si o pereche de cizme. De la sponsori, cica. Ei, ziceti si dumneavoastra! Mie cizme imi trebuie?", spune barbatul, dupa care adauga: "Cu ajutoarele astea mai rau te amagesti!". "E praf in ochi. Fac ca in preajma alegerilor. Cum trebuia sa votam, cum mai ne vizitau si pe noi in ogasul asta. Cum se termina totul, uita de noi. Acuma ne-au dat numa’ ca sa ne inchida gura!", isi varsa naduhul o sateanca, femeie tanara, ce tocmai ducea rufele la jgheabul din sat ca sa le limpezeasca. Apa de la fantana nu mai e buna de mult timp, e plina de "gozoreala" (mizerie) si "periculoasa pentru noi si animale". Nu sta prea mult la vorba ca, spune ea, "sunt satula de promisiuni si de oamenii astia ticalosi, numa’ cu ochii pe luate. Noi intotdeauna am fost singuri si saraci. Si acuma, cu toate distruse, asa vom ramane, saraci, mai saraci decat am fost vreodata".

DOAR 1 MILION DE LEI. In comuna sunt mai mult varstnici, tinerii au plecat care incotro, la munca. Batranii nu mai asteapta cine stie ce de la stat. Cele cateva scanduri primite de la "domn’ primar" "nu sunt bune decat sa faci poteca prin curte sau sa mai pui cate una la vreun patul, in rest, credeti ca o casa poti sa o refaci cu o blana de lemn?", spune nea Ion, om de aproape 80 de ani, care de-abia mai poate sa mearga. L-am gasit in curte, la masa. Intr-un castron ciobit pisase un castravete si pusese langa el o bucata de slana. Acum, ca are cui, incepe sa se planga. Dar nu cu vorbe. Ne "vorbeste" cu mainile care se ridica in aer, dornice sa arate gospodaria care zace in pamantul acela mlastinos. In singura camera pe care o mai foloseste, acolo unde doarme, totul e umed si patat de ploaie. Iar el nu mai poate decat sa ne spuna soptit ca vrea sa multumeasca unor "oameni cu mare inima din Bihor care au venit si le-au dat cate un milion de lei si apa minerala. Ne-au promis ca vin sa ne faca si casile!", spune nea Ion. Se uita la vecinul sau si-l intreaba, dorind parca sa i se confirme vorbele si sa i se sporeasca credinta: "Nu-i asa?" Raspunsul nu soseste. Vecinul doar ridica din umeri, fara sa stie ce sa mai creada.

POTECA PRIN BUCATARIE. Cel mai afectat sat din comuna Borascu este Miluta. "Mami, iar vine norul!", ne povesteste o femeie reactia fiicei sale de 5 ani, care cum vede cerul innorat fuge repede in pod, de teama suvoaielor. Toti oamenii sunt speriati si neputinciosi. Tanti Elena a ramas singura. Casa arata ca o cocioaba. Nici bani de paine nu are, caci strange toata pensia ca sa plateasca omul care-i lucra bruma de pamant.

"Ce mancati?" "Paine", imi raspunde femeia, fara sa se planga. "Am capatat de la niste oameni din Bihor niste faina si acuma fac pita. E bine si asa. Mie imi ajunge. Am atata treaba si atata dor in suflet, ca nu mai simt foamea", zice tanti Elena. Isi face semnul crucii si priveste in gunoaie: "Nu am ramas decat cu un ratoi si un cocos... si casa asta. Dar aveam gospodarie mare. Mi-e ciuda de pasarile care au murit si de porumb, ca tot e ravasit!" Noaptea doarme in faneata, ca incaperile toate-s umede. Daca la inceput mai era un strop de bucurie in satul lor, acum nici nunti nu se mai fac, nici muzica nu se mai aude. "Parca prea multa tristete!" Totul e ingropat in lacrimi, dar si in multa "invidie", dupa cum spune femeia, care vazand ca vrem sa intram in casa sa, repede ingenuncheaza si incepe sa netezeasca cu palma inasprita pamantul ravasit din bucatarie, "ca sa ne faca poteca".

CEARTA INTRE PREOT SI PRIMAR. Apele au venit de la deal si au inmuiat casele si gospodariile, insa nu si inimile oamenilor. Caci, dupa spusele primarului Constantin Tucu, satenii sunt carcotasi si rai. Se uita care mai de care sa vada cine ia mai mult din cele aduse si declara ca fiind pagube produse de inundatii si cele care au fost distruse de trecerea timpului. "Oricat le-ai da, nu sunt multumiti. Casele facute din chirpici au fost afectate, cele din caramida, nu. Insa fiecare a inceput sa se planga si sa sporeasca pagubele in fel si chip. Noi vom incerca sa refacem podurile si drumurile", povesteste primarul despre galceava ce s-a iscat. "Le-am dat apa plata si ne-au reprosat ca nu le-am dat apa minerala. Ca vecinul nu are asa de multe stricaciuni, si-atunci de ce a primit tot atatia saci de ciment ca si el, care are casa mai vatamata?" Le spune pe toate repede. Fuge apoi si ia teancul de procese verbale, in care oamenii si-au declarat pagubele. Scriptele arata negru pe alb: 40 de case afectate, dintre care 22 mai grav. Vorbele borastenilor spun altceva. "Dar cine sa se mai inteleaga in satul asta, cand nici cu preotul nu ajungem la capat?" Se codeste sa ne zica ce s-a intamplat, dar insistam si omul incepe sa ne povesteasca: "Parohiile au primit grau si haine. I-am spus preotului sa colaboram, mi-a zis ca nu e treaba mea si ca imparte el ajutoarele. Dar se zvoneste ca si acum in podul bisericii sunt niste haine primite. Am auzit ca oamenii au inceput sa se certe pe sacii cu grau. E o mare zapaceala", declara primarul. Intrebati, oamenii raspund unii ca ar fi primit, altii ca au fost nedreptatiti si nu au vazut bob de grau. Preotul a fost de negasit.

"ALTII’S MAI NECAJITI". Daca in satul Miluta saracia invrajbeste, in comuna Alimpesti, oamenii se tem sa se declare nemultumiti. Spun ca manie pe Dumnezeu daca incep sa se planga, cand "ailalti oameni sunt in mai mare suferinta". "Noi de bine de rau avem un acoperis deasupra capului, altii nu mai au nimic, nimic". Doar Dumnezeu ce le mai stie pasurile, caci, spune Vasile Cotor, "nu e duminica in care sa nu mergem la biserica. Oamenii sunt mai cu frica acum". S-au multumit ca au fost vaccinati si ca li s-au curatat fantanile. In rest, "noi sa fim sanatosi, caci soarele de-i soare si nu poata sa multumeasca pe toata lumea, dar om cu om...", ne spune tanti Emilia, femeie cu bratele vanjoase, care a vazut la viata ei multe, si cutremure si inundatii si mai cu seama si minunile facute de Dumnezeu: "Chiar daca acum culturile sunt inundate, Cel de Sus nu ne lasa sa murim. Cum-necum ne scoate in cale ceva bun. Bani nu avem, ca tot ce scoteam era din culturi, dar mai mancam un ou, mai niste fasole, mai facem mamaliga si intingem in untura, pana la anu’, cand ‘om putea sa muncim din nou pamanturile".

ASIGURARE, DAR CUM? II lasam pe oamenii din Alimpesti si pornim catre comuna Godinesti. Lumea, ciorchine, ciorchine pe la poarta. In drum spre comuna, in satul Calcesti, femeile iesisera cu covoarele la spalat chiar in fata portii. Gardurile erau pline de rufe lasate la uscat si intreg satul parea ca se pregateste de sarbatoare. In realitate, de-abia acum incepusera sa curete casele. Sa o ia de la capat. Necazul a dat si peste godinesteni. Apa a intrat in gospodarii, iar raul Tismana a spulberat podul de beton de parca ar fi fost o foaie de hartie. O data cu el s-a dus si jumatate din curtea lui nea Ion Rata, care a avut ghinionul sa fie vecin cu podul distrus. Muncitorii au si inceput lucrul la pod, insa "de curtea si de gardul meu nimeni nu se va ocupa? Daca nu era podul, credeti ca venea cineva sa se uite si la curtea mea?", se tanguie barbatul. "Despagubiri ati primit? V-a ajutat cineva?" "Nimeni, domnisoara, nimeni nu ne-a intrebat de nici unele." "Ati vorbit cu domnul primar?". Omul ofteaza, sta putin pe ganduri si apoi zice incet: "O sa fac singur gardul din nuiele si apoi, daca ‘oi mai putea, din lemn", spune nea Ion si arata catre vecina Maria Ecolici. "Tot spatele casei, toata gradina i-au disparut femeii asteia". Craterul imens se intindea pe suprafata a trei gradini. In locul legumelor si a porumbului nu ramasese decat o gaura neagra, uriasa, prin care trecea apa, acum un firisor, in urma cu ceva timp - un adevarat rau dezlantuit. "Ne-am invatat cu raul si spunem ca e bine!", concluzioneaza nea Ion. "Daca as putea, acum as pleca de aici. Ca parca suntem bles-temati. In ’91 am patit la fel, apa imi ajunsese pana la feresti. Nici atunci nu am primit nimic! Dar de data asta sunt hotarat, o sa platesc asigurarea la casa. Dar stiti cum trebe? Ca noua nu ne-a spus niminea. Am 67 de ani, cine mai poate sa faca o casa acum? Am zis ca macar batranetile sa le am linistite. Dar..." Si batranul pleaca la treaba, ca are nepoti si trebuie sa le puna ceva pe masa. Saracie mare in satele gorjene pe care le-am traversat. Unde a intrat apa in case, a iesit galceava. Mirosul si noroiul din curti si beciuri nu-i lasa sa uite. Doi, trei care au copii la oras s-au apucat sa mai ridice din ce a fost picat la pamant, dar cei mai multi se declara neputinciosi. Sunt multumiti "ca la ei nu a fost dezastrul din alte parti" si ca nu a trebuit sa-si paraseasca gospodariile. "Maicuta, nu m-as fi dus de aici, nici daca ma luau cu batuta", spune tata Leana, fara sa tina cont ca in bucataria sa, pamantul de pe jos nici acum nu se uscase.

BOALA IN SUFLET
"Cand au venit apele am zis ca e sfarsitul lumii. Nu stiam ce sa salvez de prin batatura si de prin casa. Cand am dat sa ies pe poarta, apucasem sa iau banii pe care ii stransesem dupa zeci de ani de munca ca sa-mi ajut baiatu’, vreo 4 milioane, pe toti mi i-a luat apa. M-am imbolnavit rau. Am fost si la spital" - Bechelu Gabriel, taran din satul Miluta

ORFANI

"Ne dorim sa avem si noi o mama!" In capatul satului Miluta din comuna Borascu, pe o ulita stramba locuiesc doi copii cu tatal lor. Cele doua incaperi in care traiesc seamana mai degraba cu un cotet. Casa din chirpici, de inaltimea unui om de vreun metru optzeci, e afundata in pamant. Acasa erau doar cei doi copii, tatal "umbla prin sat", dupa cum ne-a spus fetita blonda si cu ochi albastri. Mona este in clasa a cincea. De cand le-a plecat mama, acum vreo cinci ani, ea face toate treburile prin curtea ce pare pustie. Leaga de zor niste borcane pline cu gem de mure, pe care il facuse pe pirostrii, invartindu-se de zor prin gunoaie cu picioarele desculte, caci singura pereche de adidasi pe care o are o tine "de buna". Nu au aragaz, curent electric nici atat. La televizor, daca apuca sa se uite o data, de doua ori pe luna, pe la vecini. Fratele de aproape 14 ani se ocupa de cal, doar cu ajutorul lui aduna cativa banuti pentru o bucata de paine. De dimineata au mancat ciorba de cartofi. Traiesc din alocatia lor, dar, dupa spusele primarului, "nici aia intreaga, ca o bea taica-su, care traieste de pe urma copiilor". Tatal spune ca a rugat primarul sa-l ajute, dar fara raspuns. Primarul da vina pe "omul betiv, pe care la orice ora il poti gasi la carciuma". "De nenumarate ori l-am rugat sa vina la Primarie sa ia plasuta de alimente pe care i-o pregatisem, dar nu s-a obosit. Sunt oameni rai aici, care doar asteapta sa li se dea", spune Constantin Tucu, primarul comunei.

REVOLTA PAMANTULUI

LA NUMAI 12 ANI. Mona a uitat sa se joace, stie, in schimb, sa faca ciorba de cartofi si gem de mure Necazul drumurilor si al podurilor rupte il au si oamenii din comuna Berlesti. Mai rau, insa, casele din satul Lihulesti incep sa se surpe. Pamantul se pravaleste la vale, clatinand peretii. Stau intr-o rana, gata sa cada. "Daca as putea, m-as spune pripon, numa’ sa nu se strice", se plange nea Titu Ciungu. Casa este sanatoasa, din placi de BCA. "Cine ar fi crezut ca pe dealul asta, unde sunt asezate casile astea, o sa inceapa prapadul? Cand au venit si apele, am crezut ca ne sfarsim definitiv", adauga si femeia lui nea Titu. Au vazut la televizor oameni fara urma de casa. "La ei tre’ sa se duca ajutoarele. Pe noi, nu stiu cine ne poate salva cu casile astea." Oamenii din comuna Berlesti traiesc din munca campului. "Mancam usturoi ca sa nu ne imbolnavim si ceapa de anul trecut si mai spargem cate un ou in tigaie. Ne mai duceam cate-o juma’ de zi la munca la astia mai instaritii cu conacu’ si ne dadeau cate 100.000 de lei, dar acu’ doar ce mai strangem fanu’ cu caru’ cu boi", spune Elena Colgeanu, tinandu-si mana la gura ca sa-si ascunda dintii din care au mai ramas doar niste cioturi.