Rebeliunea, in direct

Sanda Nicola, de la Realitatea TV, se afla in mijlocul confruntarilor. Dupa o noapte grea, in care a fost retinuta de Politie pentru ca a patruns in zonele de conflict de la periferie, ziarista de televiziune a trimis o corespondenta speciala si pentru Jurnalul National.

Sanda Nicola, de la Realitatea TV, se afla in mijlocul confruntarilor. Dupa o noapte grea, in care a fost retinuta de Politie pentru ca a patruns in zonele de conflict de la periferie, ziarista de televiziune a trimis o corespondenta speciala si pentru Jurnalul National.

"Sunt sapte ziaristi in hotelul nostru care au luat bataie de la nebunii astia!", imi spune Emanuel de la EBU in seara in care am ajuns. "S-ar putea sa ai mai mult noroc decat altii, pentru ca esti fata si nu prea dau in femei. Doar o americanca a patit-o, dar a fost si vina ei, pentru ca le-a pus microfonul in gura si lumina de camera pe fata direct, fara sa-i intrebe daca sunt de acord."

Sunt usor nedumerita. E ora zece si ceva seara si trebuie sa ies sa filmez. N-am de gand sa fac pe grozava, dar trebuie sa vad ce se intampla aici. Unde sa ma duc? Bandele au actionat in fiecare seara in alta parte, in diferite suburbii.

Aflu ca in apropierea hotelului este Prefectura, iar asta ar fi un punct foarte bun de pornire. In primul rand pentru ca acolo sunt echipaje de Politie, deci am fi mai in siguranta decat singuri pe strazi. In al doilea, pentru ca daca e ceva de incendiat, ce tinta ar fi mai nimerita decat institutia guvernamentala? Stiu ca suna cinic, dar trebuie sa ma pun in pielea rebelilor ca sa pot anticipa urmatorul atac.

E foarte liniste si aproape tipenie de om. Ne luam cu vorba. Senzatia de pericol se dilueaza pe masura ce inaintam povestind d-ale noastre.

Primii oameni care ne apar in cale par pasnici. Mi-e limpede de la distanta ca doi dintre ei sunt arabi. Unul isi plimba cainele, iar asta ma face sa mi-l imaginez in chip de tata responsabil, familist convins. Ne apropiem din ce in ce mai mult si trebuie sa ma decid repede daca ii abordam sau nu. Prind cateva franturi din conversatie si inteleg ca discuta despre politica. "Scoate camera!", ii spun colegului meu, dupa care ma duc glont si-i intreb daca au cateva minute sa discute cu noi. Sunt de acord si zambesc cand aud ca suntem din Romania. Aflu ca sunt algerieni, iar stapanul cainelui este informatician. Imi vorbeste cu ingrijorare despre ce se intampla si dezaproba total actele rebelilor. "Sunt oameni care vor sa aiba bani fara sa faca nimic, iar asa ceva nu e posibil in democratie", spune algerianul, care imi confirma ca este capul unei familii cu doi copii. Celalalt arab, ceva mai tanar, e intru totul de acord cu parerile amicului sau. Al treilea insa ia foc. Culmea, el e francez get-beget. Cred ca are cam 45 de ani si ii combate pe cei doi, iar asta da minunat "pe sticla". Numai ca domnul din fata mea, inversunat peste masura la adresa guvernului, ne cere sa nu-l filmam. E socialist convins, nu mai am nici un dubiu. Injura cu patima puterea de dreapta si spune ca fac foarte bine tinerii astia ca devasteaza tot, ca poate "nemernicul" de Villepin si "cainele lui", Sarkozy, isi dau demisia. Arabii nu se lasa antrenati in polemica si isi iau la revedere. Unul dintre ei ma bate prieteneste pe spate si-mi spune: "Aveti grija! Pot sa apara de oriunde, va inconjoara, distrug camera de luat vederi, va lovesc si fug. Am vazut asta cu ochii mei".

Stomacul mi se strange iar la auzul vorbelor lui, spuse pe un ton foarte ingrijorat. Cetateanul cu vederi de stanga ne urmeaza si ne arata ce sa filmam. Ne duce la tribunalul care fusese devastat si ne arata o piata in care obisnuiesc sa se reuneasca bandele. Cand incepem sa filmam se indeparteaza, spune ca el nu risca sa fie vazut cu noi. Cand un grup de tineri de culoare se apropie de noi, ne face semne disperat sa ne grabim. Asta ma scoate din ritm si ma balbai in fata camerei. Tinerii sunt din ce in ce mai aproape si sunt tentata sa abandonez filmarea si sa fug, dar aleg sa stau. Trag aer in piept si spun textul in fata camerei in timp ce sase vlajgani de culoare trec pe langa noi fara sa ne faca nimic. Rasuflu usurata si privesc in ochii disperati ai "ghidului" nostru, care da din cap a dezaprobare.

In cele din urma, ne iese in cale un taximetrist care, in schimbul a 150 de euro, este de acord sa ne duca prin toate suburbiile invecinate. E marocan si are cinci copii.

A doua noapte a fost si mai interesanta. Am incercat sa antamam din timp un taximetrist si sa negociem cu el doua ore in zonele de conflict. De la dispeceratele de taxi ni se spune ca suntem nebuni. Varianta inchirierii unei masini pica, pentru ca am obtinut permisul de o saptamana si parca nu m-as da mare chiar acum cu abilitatile mele la volan. Oprim un taximetrist pe strada si ii fac o oferta generoasa: 200 de euro. E tanar si mizez, fara succes, pe un dram de nebunie. La 23:25 am renuntat sa mai asteptam si am plecat pe jos. Am mers foarte mult, nu stiu cand am ajuns in suburbia vecina, la un moment dat am citit pe o placuta: "Arhivele Saint-Denis" si ne intrebam unul pe celalalt cand am iesit din Bobigny.

Opt echipaje de Politie, masini mici si dube trec in viteza pe langa noi, urmate de Ambulanta. Ne intelegem din priviri si o luam in aceeasi directie. Suntem mai mult decat baftosi! Echipajele se opresc cateva sute de metri mai incolo, iar din dube coboara vreo 20 de scutieri care intra intr-un bloc de locuinte. Ne apropiem si incepem sa filmam. Un ofiter vine si ne legitimeaza. Are o nedumerire: Ce cautam acolo? Nu-i ajung explicatiile si se adreseaza prin statie superiorilor. "Am doi jurnalisti romani singuri pe strada, ma tem ca nu sunt in siguranta aici". "Urca-i in masina si adu-i la comisariat, sub nici o forma sa nu ramana acolo!", i se raspunde. Nu protestez in nici un fel si urc in masina Politiei. La Comisariat suntem priviti cu usoara suspiciune: "Vrem sa stim de ce erati in acel loc la ora aia. Aveati vreun pont ca acolo se ascund rebeli?", si deaici inteleg ca asistasem la o descindere in forta. Le explic tot ce se intamplase si ne cred in cele din urma. Dupa cateva minute ne returneaza actele si camera de luat vederi si ne sfatuiesc sa ne intoarcem imediat la hotel. "N-am de gand sa bravez in nici un fel, dar e important sa-mi fac meseria. Ne permiteti sa insotim un echipaj al dumneavoastra? E singura modalitate de-a filma in deplina siguranta", i-am spus comisarului, mizand pe mutra de pustoaica dezorientata. Si mi-a spus: "Da!". Asa am ajuns in Noicy-le-Sec, la cateva minute dupa incendierea unui autoturism. Masina Politiei gonea cu viteza catre locul atacului, iar de la balcoane se aruncau oua inspre noi. Un ofiter glumeste spunand ca, pana la urma, eram mai in siguranta singuri decat impreuna cu ei.